Ceaușescu primise reclamații că regizorul Lucian Pintilie ar fi ultragiat milițienii prin filmul „Reconstituirea“. În discuțiile asupra lui, Ceaușescu și succesorul său Ion Iliescu și-au expus opiniile despre cinematografie și actori.
În ședința din 10 februarie 1970 din cercul restrâns al Secretariatului s-a discutat filmul „Reconstituirea”. Din luările de cuvânt se înțelege că dezbaterea fusese inițiată de sesizările unor înalți activiști, în frunte cu secretarul cu organizatoricul Trofin. Regizorului i se imputau subminarea poziției milițienilor în societate și, evident, cheltuieli „nejustificate”.
Filmul regizat de Lucian Pintilie apare acum ca o comedie neagră. O îmbrânceală între doi tineri (act de huliganism, în epocă) ajunge să fie anchetată de miliție. În reconstituirea cazului, prin prostia demnă de bancurile cu milițieni, se produce tragedia unei lovituri mortale aplicată de unul dintre tineri celuilalt.
Cinefilul Ceaușescu
„Eu văd aproape toate filmele noastre”, declară Ceaușescu în ședință.
Și iată-l în rolul criticului de film: „În legătură cu filmul acesta „Reconstituirea“, mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică niște milițieni. Ei și? În țările capitaliste polițiștii sunt criticați în fiecare zi. Ceea ce este negative, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real și pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni. Pe milițieni pot să-i critice, că avem mulți proști. Aici pe acest fapt s-a pus accentul și nu pe faptul că prezintă într-o formă denaturată tineretul nostru și publicul. Însăși critica noastră nu a criticat aceste neajunsuri. De aici a pornit toată problema, cum că miliția nu este de acord să fie criticată. Critica a fost pusă pe alte baze, încât să se axeze pe ceea ce este real. Pe urmă în filmul acesta nu există nimic din punct de vedere artistic. Să-l țineți pe piață atâta timp cât vin spectatori și să-l trimiteți și la concurs, dar între timp să luăm măsuri ca să facem numai filme care să corespundă. “
După ce se vor acoperi cheltuielile de producție, filmul să fie scos de pe ecrane a propus Vasile Patilineț. Se înțelege că pentru Patilineț ca și pentru Ceaușescu, banii aceștia reprezentau un câștig ilicit. Ceaușescu a plusat însă imprevizil: “Trimiteți-l și în străinătate la un concurs. Spune că acolo o să fie înțeles. Trimiteți-l în Occident. Dacă l-am trimite în Est și n-ar lua vreun premiu, ar spune că acolo am aranjat noi“.
Ion Iliescu dspre artiști
Deși va fi învinuit peste puțină vreme de „intelectualism”, a sărit și Ion Iliescu cu sabia-n dinți contra filmului discutat. „Eu am discutat cu Pintitlie, regizorul filmului “Reconstituirea”, spune el. Toți sunt niște tipi lipsiți de orice receptivitate la orice observație critică, sunt niște oameni înfumurați, desconsideră orice critică și privesc cu desconsiderare capacitatea unor activiști politici de a-și da cu părerea asupra a ceea ce înseamnă activitatea în cinematografie. El a încurajat o serie de elemente într-un mod deosebit de scandalos și a folosit un sistem de relații care există în cinematografia noastră. A organizat o vizionare particulară cu toți prietenii lui și a creat un climat că cineva împiedică apariția unor creații de mare valoare, că nu sunt în stare să priceapă noul în creație și curajul acestui mare creator. Acest film sau alt film al său nici măcar nu ridică o problemă serioasă ca să facă atâta paradă de curajul și îndrăzneala lui de a aborda nu știu ce probleme.”
Artiști plătiți cu “sume fabuloase “
Din punctul de ponire al criticilor aduse filmului „Reconstituirea“, s-a discutat planul tematic al filemelor artistice pe anii 1970 – 1971. Înaintea „tezelor din iulie“, prin urmare.
În România se turnau atunci circa 15 filme anual. Informând asupra controlului la cinematografie efectuat de către o comisie a MAN, secretarul cu probleme speciale Patilineț reclama „formele de jaf ” prin care se încasau “sume fabuloase pe nedrept“. Pentru „Reconstituirea“, spune el, fiecare actor a primit între 10-15 000 lei pentru o muncă de trei luni de zile. Se poate chiar mai rău: în numai două-trei luni, turnând un film, în afara salariului pe care-l primește la teatrul unde este angajat, un actor să câștige 20-25 000 lei.
Ordine și eficiență în cinematografie
Ce aștept cinefilul Ceaușescu de la filmele românești? Eficiență, ca de la oricare tip de producție. Coproducțiile sunt, în sensul eficienței financiare, un gen recomandat. Pentru coproducția franco-română „Serbările galante” s-au obținut 120 000 dolari, mai mult decât pentru vizionarea tuturor filmelor românești în Occident în 15 ani.
Dar, zice Ceaușescu, prea mulți oameni apar pe generice, fără să-ți dai seama ce face fiecare. N-a fost mulțumit nici de scenariști, prea mulți “neisprăviți “, fără talent literar. Să se creeze un corp de actori de film, deoarece între teatru și film e o mare deosebire, cere Ceaușescu care, spre deosebire de Dej, nu frecventa teatrul. Și seriale românești. Dacă bulgarii au producție proprie de seriale despre agricultură, despre partid, noi de ce n-am avea? Dar, cu bugete mici și termene scurte de realizare, nu ca la filmul “Mihai Viteazul“.
Gata cu ,,prostiile”!
Și ca să nu fie înțeles cumva greșit după etalarea acestor pretenții, a trecut la indicațiile privind adevărata eficiență scontată: ”Cinematografia trebuie s-o privim ca pe o instituție de educație, nu comercială și televiziunea la fel, și radio la fel, ori se pare că tovarășii de la secție, cei care lucrează în acest domeniu le privesc ca instituții comerciale și mai cu seamă ca instituții în care unul sau altul vrea să-și facă cunoscute gândurile, ori din acest punct de vedere, pentru aceasta nu trebuie să cheltuim sute de milioane de lei să construim instituție de televiziune și să facem studiouri de cinematografie… Instituțiile acestea nu sunt făcute pentru un scriitor sau altul dar… fiecare poate să scrie, cine îl împiedică să gândească și să scrie, dar nu trebuie să punem în scenă și să debităm prin mijloacele noastre de propagandă și de educație toate prostiile”.
Furau țăranul și milițianul, muncitorul și directorul
În anii 1968-1969 a crescut puternic numărul infracțiunilor. Autorii erau cetățeni obișnuiți dar și ,,cadre cu munci de răspundere”. Conducerea partidului a învinuit milițienii că n-au înțeles corect spiritul „reabilitărilor” și se lasă intimidați. Reclamațiile făcute fimului „Reconstituirea“ se bazau pe această teorie.
Din ședința Secretariatului din 24 martie 1970 care analizează activitatea miliției aflăm că în 1969, numărul infracțiunilor (156 000) se dublase față de 1965 ( 83 000 infracțiuni). În „cronica neagră“ a lui 1969 intrau și 1 500 violuri. Și cam tot atâtea tâlhării în grup. Din stare de arest n-au ajuns însă în instanță nici jumătate dintre făptași.
Furturile și delapidările din avutul obștesc sporiseră și ele de la 32 000 cazuri în 1965, la 56 000 în 1969. Din intervenția ministrului de Interne Cornel Onescu, rezultă generalizarea fenomenului. „S-au prins vreo 47 000 oameni care sustrăgeau cereale de pe câmp cu căruța“, spune el, dar producția de porumb evaluată la 2400- 2600 kg la hectar, scade, pe parcursul recoltării și transportului cu câte 300-400 kg la fiecare hectar. Dar asemenea date se prezintă doar în cadrul restrâns al Secretariatului alcătuit din șapte oameni – Ceaușescu, Niculescu-Mizil, Trofin, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Gere și Patilineț – și unui grup restrâns de invitați, demnitari cu răspunderi în resortul analizat.
La fel tratează cetățenii și proprietatea socialistă din industrie. În aceeași ședință, Onescu relata rezultate ca acestea la controalele Internelor: „Am controlat încărcarea mărfurilor în camioane, în special a cărnii, și am descoperit alte cifre trecute în foile de livrare, ajungeau alte cantități în magazine. În industria vinului au fost descoperite fraude și sustrageri de sute de mii de lei. Avem la Iași un caz cu 250 000 lei și la Vaslui cu peste un milion lei. Am făcut un control la „Zarea” și fiecare om ieșea cu câte 3-4 sticle de vermut. ” În plus, ministrul de Interne raportează că-n țară sunt mulțime de „elemente descompuse”, tineri care-au terminat școala dar nu vor să muncească, formații cu caracter hippy, prostituție… „O să vă dăm să irigați 50 000 hectare”, a amenințat Ceaușescu Internele cu noua sarcină a reeducare prin muncă a tinerilor „descompuși”.
Ce-i mai rămâne partidului de făcut ca să redreseze situația? Furau în draci românii și tot mai mulți tineri fugeau de muncă. În ceea ce privește legislația, pentru delapidare de la 100 000 lei în sus vinovatul era pasibil de pedeapsa cu moartea. Nici de trăit în lux nu se putea pentru că în 1968, puțină vreme după „reabilitările” din aprilie, Marea Adunare Națională aprobase o lege conform căreia oricine putea fi supus perchezițiilor și anchetelor pe baza denunțurilor că profită de venituri ilicite.
Ca noi măsuri, în amintita ședință, Paul Niculescu-Mizil propunea înăsprirea pedepselor. Florian Dănălache împuținarea barurilor iar Ion Iliescu campanii uteciste pentru punerea delincvenților în discuția colectivelor de învățătură sau muncă din care fac parte.
Nu de la muncitori începe răul, a concluzionat Ceaușescu, ci de sus, de la directori. Și a dat, în deplină cunoștință de cauză, exemplul celor din fabricile de lactate care impun sau acceptă produse cu procent mai mic de grăsime decât cel din nomenclator spre profitul propriu.
Nepoții lui Ilie Moromete
Dacă în presă numărul infracțiunilor n-a apărut niciodată, fiind prezentate doar restrânse exemple negative, furtul e normal în gândirea socială a epocii.
Fură țăranul cooperator, inginerul și milițianul, fură muncitorul și directorul de fabrică. Unii cu spatele sau cu poala, alții cu căruța, rcu emorca sau cu mașina.
În notițele și crochiurile lui Marin Preda pentru „Cel mai iubit dintre părmânteni” sunt și scene din cotidianul satului Siliștea-Gumești, devenit Siliștea Nouă care n-au apărut în roman. Cum ar fi furatul „cu metodă” al șefilor de la CAP-uri la cântărirea recoltei unde-și scot și împart între ei circa 20 la sută din producție.
Nepoții țăranului Ilie Moromete nu se mai ascund de perceptorul care vine după plata fonciiirei, ci de milițianul satului, trecând prin întâmplări ca aceasta: „Nevasta lui Sande cu nașă-sa, soția brigadierului, și soția paznicului. „Ce dracu, fă, toată lumea fură și noi, om fi noi cele mai proaste?” Și încarcă fiecare câte un sac. Apare milițianul. „Ce faceți voi aici?” Era seară. Ăsta, cu motocicleta, face un tur, revine. Astea aruncă porumbul. Până la urmă n-au putut face nimic. Ca după plecarea lor să fure milițianul o remorcă de porumb. Are orătănii.”
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul
Octombrie 2012