După primul cincinal sub coordonarea lui Ceaușescu, românii priveau optimiști viitorul. Nu știau că intraseră deja în criză energetică, că investițiile luau căi nebunești și că se încercau pe toate căile împrumuturi externe.
Deşi Ceauşescu a susţinut pînă la capăt mecanismele economice puse în funcţiune în 1967, acestea n-au dat nici pe departe rezultatele scontate. Doar aceia care cunoștea starea reală a „realizărilor” și „neîmplinirilor” puteau fi încredințați de utopia „viitorului de aur”.
Ca Făt-Frumosul din poveste
După atâția ani și după deznodământul cunoscut, programul economic aprobat de congresul din 1969 frapează prin habotnicia voluntarismului și credința în împliniri de poveste. Ceaușescu visează miracole cu ochii deschiși. De altfel, la fel cum Făt-frumos creștea într-o zi cât alții într-o lună, și într-un an cât alții în 7, liderul stabilise că, în 1971, țara va trece într-o nouă etapă: societatea socialistă multilateral dezvoltată. Până la moarte a tot vorbit despre acest prolog al comunismului fără a-i preciza durata.
Linia de bază a viitorului cincinal viza industrializarea țării, dar într-un ritm mult mai accelerat: o producție mai mare cu 75% decât producția cincinalului 1965-1970. Vârfurile țintă – industria chimică (o creștere cu 85-92% în 1975 față de 1970) și producția de oțel. Aluzia la unii tovarăși care pun întrebări dacă nu cumva e ritmul prea înalt, confirmă mărturiile lui Maurer, Apostol și Bârlădeanu care-l îndemnaseră, fără succes, la prudență. De altfel, în toamna lui 1969, după disensiunile cu Moscova, Maurer va tatona posibilitățile importului de cosc metalurgic din Marea Britanie. Iar în 1970, Ceaușescu va căuta această materie primă de fabricare a oțelurilor în Statele Unite.
Creșterea ratei acumulării
În partea raportului consacrată „politicii de dezvoltare a acumulărilor”, Ceaușescu merge până la a critica nivelul scăzut din anii 1956 (9, 1%) și 1958 (14, 8%). N-a suflat o vorbă, bineînțeles, că-n anii aceia România răscumpărase participația sovietică din sovromuri și plătise arieratele datorate naționalizării către țările Europei de Vest în scopul schimburilor economice cu ele. N-a amintit nici demersurile pentru credite externe în vederea susținerii marilor investiții. Nici criza energetică în care țara deja intrase și care prefigura un deficit de 15% în 1975.
Socoteli fanteziste
Justificările creșterii ratei acumulării în raportul prezentat la Congresul al X-lea al PCR conține alte aluzii la disensiuni pe tema raportului dintre investiții și consum. Și iată-l iarăși pe Ceaușescu făcând socoteala greșită a țăranului dinainte de târg: „ dacă vom menține și în viitor rata acumulării de 28-30%, calculează el, fondul de consum va fi în următorii zece ani cu 35-50 miliarde mai mare decât în cazul reducerii acumulării la un procent de 25%.”
În viziunea lui, viitorul acesta va fi înghițit și mai grabnic, de-un viitor și mai productiv în creșterea avuției naționale.De altfel, la ultimul său congres, din 1989, anunța o rată de acumulare de 33%, pentru viitorul care n-a mai existat.
În viitorii 5 ani, cât în ultimii 10
Pentru 1971-1975 prevedea darea în folosință altor noi 11 000 capacități industriale, investițiile fiind aproape egale cu deceniul precedent. Astfel de raportări și planuri va face și la viitoarele congrese, raportul din noiembrie 1989 putând servi, în acest sens, ca probă a dezechilibrului mental. După creștera populației active într-un ritm ca acestea: 9. 974 mii în 1965, 11 070 mii în 1988, și un plan de 11 050 mii în 1990, creșterea venitului național o expima prin următoarele cifre: 162, 8 miliarde lei în 1965, 794, 7 miliarde lei în 1988, cu ținta de 1015-1040 miliarde lei în 1990.
Mai multă muncă și beneficii tot mai puține
Românilor li s-a adresat totdeauna ca unor copii cu mintea necoaptă, incapabili de-a calcula și aștepta beneficii pe măsura muncii.
În 1968, spune Ceaușescu, salariile au fost mai mari cu 26% față de 1965, iar veniturile bănești ale țărănimii crescuseră cu 16, 2%. Vor continua să crească în 1975 față de 1970 cu 16-20%. Adică dacă-și vor dubla, conform planului, munca, românii vor câștiga, în cel mai bun caz, cu o cincime mai mult din vechiul salariu.
Cu alte cuvinte, în viitorul spre care aspiră Ceaușescu să-i ducă, vor munci mereu mai mult, dar cu foloase tot mai puține. Pe schema aceasta vor fi toate proiectele viitoare. La ultimul congres din toamna lui 1989, când românii trăiau cu alimentele de bază cartelate ca-n război, Ceaușescu anunța pentru 1990-1995, o creștere la toți indicatorii economici cu circa o treime față de cincinalul în curs. Iar pentru comerțul exterior va planifica creșteri de 55-60%. Uitase – dacă va fi știut vreodată – vorbele lui Lenin despre succesul sarcinilor socialismului ce se obține „cu ajutorul entuziasmului născut de Marea Revoluție, pe bază de interes personal, pe bază de cointeresare personală…”
Fraierii de la oraș
Înstrăinat din tinereţe de normalitatea relaţiei muncă-bani, Ceauşescu a tratat totdeauna, cu scepticism şi zgârcenie, cointeresarea materială. A admis, bunăoară, abia 1500 de lei indemnizaţie lunară pentru posesorii titlului de Erou al Muncii Socialiste – cea mai înaltă distincţie din România. Cele câteva duzini de cetăţeni care-l deţineau, primeau, aşadar, un spor peste salariul lor reprezentând o treime din salariul mediu pe economie.
Mai rău încă se vedea viitorul agriculturii. Rupând legătura cu pământul lor, dar fără constrângerea interioară a angajamentului liber asumat al fermierului din kibbutz, ţăranul român întorsese spatele agriculturii. În campaniile de recoltare sunt aduşi, pe ogoare, elevii, studenţii, armata şi muncitorii din fabrici. Pe seama “păcăliților” orăşeni se distrează ţăranii veritabili. „De altfel, scria Marin Preda, dintre oamenii ăştia care râd aşa cum râd au ieşit şi definiţii ale altor categorii sociale. Ce sunt studenţii? Ei bine, după părerea acestor oameni peste măsură de veseli, studenţii sunt nişte cetăţeni pe care ţăranii îi ajută la strângerea recoltei. Atunci, întreb eu, ce sunt ţăranii? Ar fi trist să spunem că sunt acei cetăţeni care stau pe marginea drumurilor şi râd de orăşenii care vin să-i ajute.”
Critici la secret
În fața delegațiilor străine de la congresul al X-lea, Ceaușescu se referise mai puțin la neîmpliniri.
Înainte de Crăciunul din 1969, a ținut o plenară a Comitetului Central, unde-a repus în discuţie modernizarea economiei şi reducerea cheltuielilor de producţie. A mers până la comparaţii defavorabile realităților românești în raport cu eficienţa economiei capitaliste. “La noi, spune Ceaușescu, în ansamblul economiei, cheltuielile de producţie reprezintă 58% iar în industrie circa 63% din valoarea producţiei globale, în timp ce, după cum arată datele oficiale ale organizaţiilor intrenaţionale şi ale publicaţiilor de specialitate, în ţări cu o economie dezvoltată proporţia cheltuielilor materiale de producţie în economie se ridică la 30-35%”.
A criticat şi practica “pierderilor planificate” cu exemple concrete: peste 4 miliarde lei se pierduseră în 1966, iar pe 1967 se planificaseră pierderi de 3, 4 miliarde lei la peste 1370 de produse. “Asemenea producţie ar duce la faliment”, în capitalism, recunoaşte Ceauşescu. A recunoscut și că ramuri întregi ale economiei româneşti sunt subvenţionate de la buget deoarece cheltuie mai mult decât produc.
Că mult și bine nu se poate, știau și consătenii lui Ceaușescu din Scornicești. Dar el trăind demult fără osteneală decât cea de „agitator” în satisfacerea trebuințelor primare, lansa românilor, în 1969, lozinci ca aceasta:„Trebuie să înțelegem, tovarăși, că edificarea socialismului și comunismului cere muncă, ordine, disciplină, răspundere! Să punem peste tot oameni capabili să îndeplinească cu răspundere sarcinile ce le revin! ”
Dar unde sunt oamenii aceia? Printr-un consens general, oamenii ar putea fi fericiți, notează Marin Preda în caietele sale documentare citându-l pe Troțki. Consensul la care se gândea cel mai talent orator dintre bolșevicii lui Lenin ar fi fost să muncească toți cu aceeași retribuție, purtând aceleași haine, folosind aceleași mijloace de tarnsport în comun, locuind în case identice… Dar nici cei mai proști din gloată nu vor aceasta, notează scriitoreul cu trei semne de exclamare.
Vătafi ai utopiei
La Congresul al X-lea al partidului dintre foștii demnitari care cunoșteau secretele evoluției economiei de stat, nu mai rămăseseră decât Maurer și Bodnăraș.
Dar pe ei Ceaușescu îi implicase în politica externă, din rezultatele căreia urmărea profitul care să ducă la transformarea României într-un stat modern, puternic industrializat și capabil de uriașe exporturi. În spatele lui Maurer, intraseră în pâine noii vătafi selectați de fostul secretar cu organizatoricul Ceaușescu. Luaseră bine startul „vieții noi” în nemapomenita meserie de „activiști” și exersau, la vârf, comportamentelor de succes învățate. Angajamente, critici și autocritici, substituind lumea reală – ca în ziare sau în literatura realismului socialist – cu lumea ce va să vie după programul partidului. Universul însuși urma să se supună legității obiective a materialismului dialectic și istoric, unica știință-credință a lumii! Cuvintele lui Ceaușescu au, pentru ei, forța magică a profeției. Iar mulțimea aspira cu încredere suflul proaspăt imprimat așteptărilor obișnuite de viață de acest dinamic conducător.
“Mai avem multe de făcut, se adresa Ceaușescu românilor la aniversarea a 50 de ani. Mai sunt multe greutăţi de învins. Mai trebuie să acceptăm şi unele privaţiuni; ele sunt necesare pentru a asigura mersul mai rapid înainte. Dar ceea ce aş dori să subliniez acum, tovarăşi, aici, în faţa Comitetului nostru Central, este că va trebui să găsim mijloacele pentru ca socialismul să se realizeze în tot ce are el mai bun, mai desăvârşit. Vom face totul ca naţiunea noastră socialistă să devină tot mai puternică, mai înfloritoare. Numai aşa ne vom face datoria faţă de clasa muncitoare, faţă de popor. Ridicând continuu edificiul socialismului în România, noi considerăm că ne îndeplinim în acelaşi timp şi o importantă îndatorire internaţionalistă”.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul
Octombrie 2012