REFLECŢII De luni, în chioşcurile de ziare şi librăriile Adevărului – un nou volum de scrieri politice semnat Petre Roman. Prilej de reflecţii asupra excepţionalelor experienţe trăite sau provocate de către autor.
Urmărindu-vă de-a lungul vremii, mi-am dorit să vă întreb de ce n-aţi fost un Adam Michnik al românilor în anii 80?
Eu am devenit un critic al regimului, sigur, după ce mi-am făcut studiile de doctorat în Franţa. Eram stăpânit de foamea şi de sentimentul libertăţii. Tata îmi spunea: „Eşti un rebel. Tu vrei libertate, libertate… Dar nu-i aşa viaţa.”
Respingerea faţă de ruşi
Aţi crescut într-o casă de oameni politici cu trecut asemănător părinţilor disidentului polonez. Am admirat reflecţiile lui Michnik despre tradiţia politică a familiei sale, făcute într-o conferinţă publică în urmă cu vreo zece ani, la Arad. Nu a fost aşa de rău la închisoare, spunea el. Aveam statut de deţinut politic şi am scris. Dacă nu eram închis, probabil că nu scriam. Şi-apoi mi s-a părut foarte firesc, dacă tatăl meu a făcut închisoare pentru idealurile comuniste în care-a crezut, eu fiul său să fac închisoare pentru că a ieşit ce-a ieşit… Dvs. aveaţi, ca să zic aşa, date de familie, de dotare intelectuală şi fizică cel puţin pe măsura lui Michnik…
Am devenit critic mai ales după moartea tatei de care Ceauşescu este vinovat. Printr-o scrisoare la Ceauşescu am protestat că nu i s-au dat îngrijirile necesare. L-au dus la abator ca să zic aşa. Mai ales după rezoluţia lui pusă pe scrisoarea mea. Scria Ceauşescu: „Să i se răspundă. Să nu se facă nimic.”. Adică să nu se ia nici un fel de măsură. Mai ales din momentul acela, am devenit destul de rău.
Într-o frondă deschisă, ca în Polonia sau Cehoslovacia, cert este că nu aţi fi beneficiat de statutul de deţinut politic. Categoria fusese desfiinţată în 1964.
În explicaţiile acestea, mie mi se pare că e de plecat de la o trăsătură greu de explicat, dar e o trăsătură colectivă a poporului român. Şi anume – un sentiment de respingere faţă de ruşi. Ceauşescu a jucat această carte genial, magistral! A jucat-o foarte abil. Pentru că toată economia României s-ar fi prăbuşit dacă nu aveam materiile prime ieftine din Rusia. Petrol, fier, cocs, gaze naturale, la preţuri sub cele ale pieţei. Iar economia României era foarte slabă din punctul de vedere al productivitţii muncii. În 1988, care e an de referinţă, productivitatea muncii la noi era de 9 ori mai mică decât în RDG şi de două ori mai mică decât în URSS.
Dar oare erau reale datele acelea?
Sigur că erau reale. E vorba de dotări tehnice. Se lucra cu tehnologii şi cu dotări tehnice mai avansate decât la noi. Ceauşescu nu avea în cap decât volume fizice. A jucat magistral. El nu încălca preceptele bolşevice. Dimpotrivă. Lui Brejnev i-a dat de mai multe ori asigurări că sistemul socialist din Româniua respectă principiile leniniste.
I le-a dat Ceauşescu şi lui Gorbaciov.
Da, dar Gorbaciov nu voia să audă.
Elogii la pauză
Este adevărat că dvs v-aţi fi oferit să-i fiţi translator lui Gorbaciov în vizita pe care acesta a făcut-o la Politehnica din Bucureşti în 1987?
Nu, nici vorbă. Eu în 87 nu eram un om agreat de putere. Deşi eram şeful catedrei de hidraulică şi maşini hidraulice. Într-o ultimă formă, Ceauşescu a lansat legea secretului de stat care a fost prelucrată în toate unităţile şi instituţiile de stat. La noi, la Politehnică a venit un colonel de la Securitate. A început cu prelucrarea în Senatul Politehnicii, apoi în facultăţi. Era penibil, genul bătut în cap. Care a început şi pe măsură ce vorbea, se ambala. Legea era un act de intimidare care spunea că oricine putea fi condamnat pe acea lege dar nu şi ce e acela secret de stat. Până-a terminat el, fierbea sângele în mine. Şi rectorul nostru, Tache Voicu, un om cumsecade, întreabă dacă doreşte cineva să ia cuvântul. Eu ridic mâna. Zic: „Dragi colegi, stimate tovarăşe rector… eu cred că nu putem accepta ce-a spus aici tovarăşul colonel. Şi aceasta în primul rând pentru că noi avem conştiinţa noastră de intelectuali, de profesionişti şi nu e cazul ca să vină cineva care nu ştie ce e profesiunea noastră să ne spună nouă… Iar acest tip de prelucrare, eu credeam că a fost înmormântat odată cu condamnarea stalinismului…”
Adică „i-aţi pus problema” de maniera intelectualului …
„…Şi să nu uităm că s-a făcut şi în România condamnarea stalinismului şi chiar de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu.”
Ca să dea şi mai bine…
S-a lăsat o linişte mormântală. Ăla s-a speriat. Şi zice rectorul: „Tovarăşi eu vă propun să încheiem şi să ne consultăm.” Partea mai dureroasă s-a întâmplat după asta. Pentru că eu am ieşit de acolo şi ceilalţi au venit la mine. Toţi marii academicieni: „Ne-aţi salvat onoarea academismului românesc! Mult curaj ai domle!” Dar ei n-au spus nimic acolo.
Orice ar fi – Cuvintele sunt împotriva Puterii
Ca om politic şi ca autor, Petre Roman e mult prea popular ca să aibă nevoie de prezentări. A publicat înainte de căderea regimului comunist patru cărţi în specialitatea mecanica fluidelor. Ultima dintre ele, în chiar anul de graţie 1989, la Editura Tehnică condusă atunci de Ion Iliescu, viitorul coechipier în de-comunizarea României.
Volumul recent editat şi pus în vânzare la chioşcurile de ziare şi librăriile Adevărul este cea de-a şasea scriere politică a lui Petre Roman. „Este o carte cu un mesaj politic dar şi ziaristic, o prezintă autorul. Mesajul e chiar titlul ei: orice ar fi, cuvintele vor conta în faţa puterii. Cuvintele vor spune ceva împotriva puterii. Care putere? Puterea abuzivă, puterea iresponsabilă, puterea arbitrariului, puterea voluntarismului, puterea nepăsării, puterea cinismului. Acesta-i mesajul cărţii mele.”
De ce însă un politician atât de popular ca Petre Roman ţine rubrici în ziare şi scrie cărţi când cei mai mulţi confraţi se limitează la apariţiile „pe sticlă”? „Am scris această serie de reflecţii, în primul rând din dorinţa foarte puternică de a mă descărca de sentimentul răspunderii politice, declară Petre Roman. Şi din mare, mare dragoste pentru limba română. Aici este şi fructul miilor de lecturi. Aproape că nu există pagină care să nu cuprindă citări. Toate sunt din lecturile mele. Din lecturile la zi.”
Iar dedicaţia către cititori este simplă şi generoasă: pentru cei care sunt români şi îşi iubesc limba.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul, 2012