Andrei Ando: Doamna profesoară, cum se manifesta corupția în regimul comunist?
Lavinia Betea: Natura umană este aceeași. Nu se schimbă. Nu s-au produs mutații majore, eu tot spun și tot dau exemplu scrierile lui Platon. Tot la fel de dificil este să îl înțelegi pe Platon și acum, ca în urmă cu 2000 de ani. Oamenii suferă de gelozie, oamenii suferă într-una de dorința de a avea mai mult. Și în societatea comunistă au fost exact aceleași pofte ca în zilele noastre. Doar că era o supraveghere mult mai strictă care bara aceste pofte. Noi nu știm cu precizie ce făcea un lider comunist sau altul, decât dacă acesta ajungea să fie anchetat. Lucrețiu Pătrășcanu, fostul ministru al justiției comuniste, a avut o anchetă de șase ani. Printre multele dovezi ale anchetatorilor, multele întrebări, acuzații ale anchetatorilor, regăsim și tema metalelor prețioase. A fost dovedit faptul că Lucrețiu Pătrășcanu, deși era ministrul Justiției, deși se interzisese să ai valută, deținea cocoșei de aur. Nu a fost o scorneală a anchetatorilor, a fost un denunț din partea uneia dintre surorile Lenei Constante care a fost o perioadă amanta lui. Pătrășcanu ascunsese aurul în podul surorii Lenei Constante și aceasta, Lucrețiu Pătrășcanu fiind în anchetă, a venit la miliție și l-a predat. Deci existau acei cocoșei.
A.A.: Dar cum dobândise ministrul aurul ilegal?
L.B.: Scrisese atunci niște cărți care pe piață se cereau extraordinar, în acea etapă de schimbare. Cocoșeii au fost aduși din străinătate prin intermediul unor personaje pe care el le cunoștea în calitate de lider comunist, deci tot prin pile și relații. Așa a acumulat o mare avere și și-a făcut și o casă la Snagov. Ăsta este un caz real, chiar dacă Lucrețiu Pătrășcanu părea unul dintre cei mai dezinteresați lideri comuniști. La Vasile Luca identificăm, de asemenea, ceea ce am numi azi „fapte de corupție”. Își angajase în posturi înalte frații. Este adevărat, pe de altă parte, că el nu era atașat de bunurile materiale. Vasile Luca a fost condamnat la moarte cu confiscarea averii și dacă te uiți pe ce avere avea, te cutremuri. Niște undițe, cârlige, niște cravate, vreo două costume de haine. Tot mobilierul era din protocolul de stat, liderii comuniști nu aveau case, nu aveau mobilier, nu aveau obiecte, totul era înregistrat, era cu număr de inventar. Dar o manifestare a corupției era însăși existența Gospodăriei de Partid. Era o abatere de la normele inițiale.
A.A.: Era o instituție oficială, chiar dacă asigura cadrul de privilegii numai pentru o anumită categorie de lideri politici.
L.B.: Sigur, oficializată, dar nu trebuia să existe! Adică tu spui că exploatarea omului de către om dispare, că niciun om nu va mai fi sluga celuilalt, și înființezi o instituție, această Gospodărie de Partid, care livrează acasă alimentele pentru demnitarii comuniști, mai mult decât atât le livrează chiar și personalul! Ei nu plăteau menajerele, spălătoreșele, călcătoreșele, doicile pe care le aveau pentru copii. Tot acest personal intra în dotarea vilei plătite de Gospodăria de Partid. Era un enorm act de corupție în raport cu ideologia. Dar ei, nomenclaturiștii, se considerau niște oameni deasupra celorlalți. În același timp Gospodăria de Partid era o lume ascunsă cetățeanului de rând.
A.A.: Și era o antrepriză extraordinar de bogată!
L.B.: Sigur! Se spune acum, dacă cineva ar consulta Wikipedia, că a costat Casa Poporului 40% din venitul național. Omul care citește Wikipedia zice: „iată, e o chestie serioasă, 40% din venitul național”. Acolo nu se dă nicio trimitere la sursa de verificare a informației. Și dacă s-ar da, trimiterea aceea este nulă. De fapt Casa Poporului s-a construit din fondurile Gospodăriei de Partid. Că veneau muncitori din județe, că erau detașați, aceste lucruri nici măcar nu mai pot fi contorizate. Chiar vorbeam cu colegul meu de la Universitatea „Aurel Vlaicu”, Adrian Nițu care a coordonat o excepțională lucrare asupra economiei Aradului în anii 1945-1989, vorbeam despre neputința de separare a unor lucruri, cât din creditele externe luate la Arad au fost plătite de Arad. Sunt niște lucruri foarte delicate. Mergând mai departe în ’87, ’88, Ceaușescu are următoarea reflecție în comitetul politic executiv: „Mai avem două categorii, zice el, unde corupția nu o putem eradica (nu acesta a fost termenul pe care îl folosește el, dar sensul este același) – chelnerii și doctorii”.
A.A.: Dar n-a spus niciodată că la vârf existau acte de corupție.
L.B.: Nu, dar existau. Unul dintre corupții epocii a fost Cornel Burtică, de exemplu. Oamenii credeau că el a fost un mare dizident, pentru că din înaltele funcții în conducerea partidului a fost trimis director la o importantă întreprindere din provincie, ca să spun așa. El intrase în tandem cu Triță Făniță în calitate de coordonator al comerțului exterior și aceste afaceri pe care le făcea România erau foarte greu de controlat. În volumul 3 al biografiei lui Nicolae Ceaușescu, „Tiranul”, lansat la târgul de carte de la București, în luna mai, sunt niște detalii semnificative despre afacerile României în exterior. România a făcut niște afaceri formidabile. Eu cred că a fost, din punctul de vedere al prezenței țării acesteia în lume, perioada cea mai strălucitoare. Ceaușescu făcuse firme mixte cu țări din lumea a treia. Noi construiam acolo locuințe, căi ferate, le defrișam terenuri pentru culturi de bumbac. Făceam prospecțiuni geologice iar ei ne plăteau nouă în mărfurile autohtone. Noi nu comercializam bananele pe piața românească sau cafeaua, tot ce era de import era prohibit, noi le desfăceam pe o terță piață. Și atunci, vă dați seama că niște oameni care lucrau cu bursele internaționale și se ajungea la un astfel de comerț, inițial plecați în folosul țării, puteau să își cam permită orice. Printre altele, Cornel Burtică își permitea să primească cu un avion pelicula și să vadă filmul „Ultimul tango la Paris”, cu Marlon Brando, care la noi în cinematografe nu rula. Își permitea să comande nu știu ce costume, însă prea multe nu putea să își comande pentru că exista Legea ilicitului. În virtutea acestei legi tu nu puteai să te afișezi atunci cu niște lucruri opulente, care săreau în ochii vecinului, pentru că vecinul, mai ales un vecin avizat, putea să facă următoarea chestiune: scria o scrisorică anonimă. “Mult stimată și iubită tovarășă Elena Ceaușescu sau mult stimate și iubite tovarășe. Eu sunt un om cinstit al muncii și vă înștiințez că sunt profund oripilat și revoltat de faptul că vecinul meu, care este inginer șef la IAMMBA (sau nu știu unde), are acasă nu știu ce are, mobilă ultimul stil, și soția lui se coafează de nu știu câte ori și nu știu ce a făcut, afișează bijuterii din aur”. Oricine putea scrie aceste lucruri și dacă le punea în prima cutie poștală și scria pe plic „Tovarășei Elena Ceaușescu”, scrisoare ajungea chiar la Elena Ceaușescu!
A.A.: E aproape neverosimil că ajungea la destinație. Totuși, vorbim de cel mai puternic om din stat nu avea timp de toate prostioarele, de bârfulițe propagate din cele mai profunde straturi ale societății.
L.B.: Scrisoarea ajungea! Și vă spun și de ce ajungea. Ea ajungea în primul rând la directorul poștei din Arad, care director al poștei din Arad sigur că avea niște îndatoriri vis-à-vis de Securitate, care Securitatea Poporului era obligată să informeze. Acum, în anii ’80, nu erau prea doritori cei din Securitate să informeze, pentru că orice rău care ajungea sus la vârf era pus în seama celor de aici, din structurile inferioare, care erau incapabili să îl gestioneze. Deci își făceau lor singuri rău. Eu mai aud acum foști ofițeri din Securitate care se plâng de activiștii de partid că nu îi informau ei despre ce se întâmpla în domeniul lor de activitate, fiindcă ar fi trebuit să îi informeze pe securiști. Mai departe, securiștii trebuiau să informeze și la nivel de județ. Prima secretară a județului Arad, de exemplu, nu putea să o informeze pe Elena Ceaușescu că se întâmplă nu știu ce lucru rău în județ, pentru că ar fi fost făcută ea incapabilă. Tot astfel, cei de la vârful Securității nu puteau să se ducă la Ceaușescu și să îi spună “tovarășe Ceaușescu, să vedeți ce se întâmplă în județul Arad, nu știu câți umblă cu aur și nu știu câți fac prostii”, pentru că Ceaușescu i-ar fi tras la răspundere că nu au luat măsuri să prevină sau să rezolve situația. În felul acesta erau obturate căile de comunicare de sus, de la vârf. Dar scrisorile cetățenilor puteau circula dintr-un motiv foarte simplu. Cei de la Securitate se temeau nu carecumva să fie ei testați în felul acesta, să se ajungă să se spună că împiedică plângerile întemeiate ale românilor. Pentru că se făceau și astfel de teste de la vârf, în care se verifica dacă Securitatea informează, transmite informația din teritoriu sau nu o transmite. Deci putea să fie pe ambele filiere controlul, pentru că erau duble dacă nu triple mecanisme de verificare instituite de Nicolae Ceaușescu. Vă dau un exemplu de mecanisme de control care preocupă mai puțină lume. Era de exemplu Ministerul Afacerilor Externe care gestiona, coordona politica externă a României. Însă în același timp exista o secție de relații internaționale a Comitetului Central, care ce făcea? Coordona aceeași politică externă a României. Apoi în componența Ministerului de Externe responsabilități reveneau Securității, care avea oamenii ei sub acoperire de diplomați, care erau sau nu erau sub coordonarea Ministrului de Externe. Deci sunt niște mecanisme foarte perverse care în final asigurau controlul asupra societății. Și acum să vă spun mai departe ce făcea Elena Ceaușescu, care era coordonatoarea cadrelor. Vreau să vă spun că și scrisorile anonime erau puse sub anchetă. Am întâlnit câteva cazuri foarte cunoscute în care s-au luat măsuri în urma acestor răvașe. De exemplu, un caz de care îmi amintesc eu în arhiva scrisorilor primite de Elena Ceaușescu este cazul generalului Eugen Luchian, cel care a avut un rol destul de însemnat în „afacerea” emigrării sașilor și șvabilor din Transilvania. (Fac o paranteză și vă spun că eu nu sunt de acord cu acest termen al vânzării șvabilor sau a vânzării germanilor, în primul rând că este un termen peiorativ pentru înșiși acești oameni. Cum poate un om care a fost un stomatolog foarte bun în România să spună că el a fost vândut traficat pentru o sumă infimă. Aceea nu este valoarea lui. Era valoarea școlii pe care el o făcuse aici, a know-how-ului pe care el îl dobândise. Aceste emigrări s-au făcut prin niște acorduri la nivelul capilor de stat, unde s-a convenit că acești oameni vor avea diplomele recunoscute și vor munci conform calificării lor în România. Și atunci statele respective plăteau școlarizarea). Revin la acest general Luchian, care a avut un rol însemnat, prieten foarte bun cu Pacepa. După fuga lui Pacepa a fost reclamat că își construise la Pucioasa o vilă, că avea un Mercedes Benz. Și el se disculpa. Cum le-a obținut? A fost condamnat la închisoare și chiar a efectuat niște ani de închisoare, deși Maurer este cel care îi scrie lui Ceaușescu că trebuie să avem foarte multă înțelegere pentru acest om care a făcut servicii importante statului român. Există și scrisoarea lui Maurer, or ce pilă putea să fie mai grozavă în statul român decât a lui Maurer?!
A.A.: Cum explică generalul Luchian sursa averii sale?
L.B.: Vorbim tot de actele de corupție din perioada comunistă, de la nivel înalt! Își adusese, spune el, Mercedesul din Germania, avariată, și fusese reparată. Nu e mare lucru să avariezi o caroserie. Nu era mare lucru să avariezi caroseria aceea și să o primești așa, avariată, de fațadă de la o familie din Germania care vroia urgentarea procedurilor. Generalul spunea că a reparat-o pe cheltuiala sa și avea chitanțele cu cât a reparat-o într-un atelier de la noi. Arăta, de asemenea, că pe strada unde își construise zisa vilă, la Pucioasa, erau mai multe clădiri de acest fel. La dosarul din instanță erau fotografii din spate, din față, planul vilei, vreau să vă spun că vila aceea a generalul Luchian la ora aceasta dacă ai compara-o, e drept au trecut niște ani, dacă ai compara-o cu o casă mai răsărită dintr-un cartier periferic, ar părea chiar ridicolă, un fel de anexă. Dar pentru astfel de lucruri puteai să ajungi la închisoare. Pe Burtică nu l-a trimis Ceaușescu la închisoare pentru că ar fi fost o compromitere prea mare.
A.A.: A regimului însuși?
L.B.: Sigur! Unde a ajuns un om când el, iată, este necinstit. Cei care făceau filaj la vârf spun că afacerea aceasta celebră cu vinurile cu Ștefănescu, imortalizată în filmul „Secretul lui Bachus”, avea ramificații teribile. Să știți că filmul acela “Secretul lui Bachus”, extraordinar de bine făcut, respectă mult din adevărul istoric. Acest Ștefănescu era unul dintre oamenii care erau în acel morm al banilor, acea patimă a banilor. Nu își putea afișa bunurile, dar plăcerea lui era, cum o spune și personajul care îl interpretează în film, să vadă slăbiciunile umane, să știe că poate face orice, că poate să posede. Este de fapt o chestie maladivă.
A.A.: Ecranizarea nu vorbește despre ramificațiile extraordinare ale cazului de corupție în sine.
L.B.: Sigur, și nu vorbește pentru că se ajunsese ca în afacerea respectivă să fie amestecat unul dintre frații lui Ceaușescu, care fusese mituit cu o celebră cântăreață a vremii pe care el o plăcea foarte mult și care i-a fost livrată contra a 10 mii de lei. Livrarea seamănă oarecum cu personajul care vine în filmul despre care am vorbit, la Dem Rădulescu, să obțină o locuință. Deci vine o cucoană cu fusta prinsă cu ace, fusta se desface. Acea cântăreață și-a primit banii, deci actul s-a consumat. Potrivit surselor, s-ar fi prezentat într-o audiență la fratele lui Ceaușescu „spunându-i” ce era de spus, a primit 10 mii de lei ca să îi spună cât îl admiră, cât îl place. Tot în arhive am găsit și niște date despre acest extraordinar de mediatizat caz al părinților Oanei Zăvoranu, vedeta noastră mioretică.
A.A.: Este, oricum, groaznic că putem să ne referim la ea ca la o vedetă.
L.B.: Da, dar nu noi am făcut-o vedetă. Publicul a făcut-o vedetă. Este ratingul. Cine spune că dacă e mare consumul la ceva, acel lucru este foarte bun, nu judecă rațional. Un lucru valoros este un lucru rar, un lucru care implică foarte multă muncă, nicidecum faptul că este consumat ca și Coca-Cola. Coca-Cola nu este ceva bun pentru că este atât de consumat, ci din cauza reclamei care i se face. La fel este și povestea cu vedetele. Ratingul nu indică valoarea, ratingul indică doar consum, uzură, consumul de uzură, gloata care consumă personajul respectiv. Deci valoarea nu are legătură cu consumul. Revin la Oana Zăvoranu, care se raportează într-una la tatăl ei, Bănicioiu. Ei bine, Bănicioiu vine din această lume foarte interesantă. E chiar pitoresc ceea ce reprezită personajul acesta. Este lumea corupților sistemului, o societate măcinată de criză, cum a fost societatea anilor 1980, în care înflorise piața neagră. Exista și un banc despre ce înseamnă PCR: Pile Cunoștințe Relații. Înflorise piața neagră, era o lume în care te descurcai, în care trebuia să îți procuri. Eu l-am întrebat, de exemplu, pe Ion Iliescu, cum se aproviziona el în ’89 și mi-a spus că își cumpăra brânză de la Becali. Becali, care avea turmele în apropierea Capitalei, pentru că trebuia să hrănească lumea arabă care era în București, diplomații care cereau carne și produse din carne de oaie.
Publicat de Andrei Ando, pe site-ul www.vestic.ro, 2015