Andrei Ando: Foarte interesant acest recurs la memorie, care are la bază publicația agenției oficiale de presă a statului român, din 1990, când încă personalitățile tranziției nu se gândiseră să își cosmetizeze biografia. Nu știau ce va urma, ce va da bine la public în perioada următoare…
Lavinia Betea: Da, au greșit. Este interesant și cazul lui Dinu Patriciu, care relatează în cartea respectivă cum a câștigat el un premiu ca arhitect, pe vremea lui Ceaușescu, din proiectarea unui magazin universal într-un oraș oarecare din Moldova. Și pe urmă acolo este trecut că a coordonat, mic, mititel, și ceva proiect în Dubai. Ei, peste 10-15 ani aflăm că Patriciu a fost un extraordinar arhitect care a fost plătit extraordinar de bine în Dubai, pe vremea lui Ceaușescu. De ce? Pentru că asta s-a și dorit, să se piardă anumite date reale despre structurile și funcționarea regimurilor comuniste, și acestea să fie umplute cu povești frumoase ale oamenilor „extraordinar de talentați”, care se descurcau „extraordinar de bine”, care mergeau în străinătate. Se ascunde faptul că nu se mergea în occident decât cu dezlegare de la Securitate. Astea erau vremurile, indiferent cât erai de valoros, de specialist, de apreciat. Statul român nu vroia să își lase valorile afară, dar nu numai valorile, ci în general pe nimeni! În 1967 Ceaușescu spune foarte ferm în Comitetul Politic Executiv: „Nu pleacă nimeni în străinătate fără să nu fie «prelucrat».” Cine îndrăznea să nu execute ce comanda Ceaușescu, să își riște poziția și libertatea?! Punctul de vedere al lui Ceaușescu era că un român pleca în străinătate în interesul statului, nu în interesul său personal. Cine îndrăznea să treacă peste Ceaușescu și să dea pașaport vreunuia care zicea că el vrea să ajungă în occident, că el merită, că lui i se cuvine?! Nimeni nu putea pleca fără „prelucrarea” aceea de rigoare. Unii nici nu au realizat că au fost prelucrați. Prelucrarea aceea se făcea la ministere, la modul pervers. Erau unii trimiși în străinătate pentru a munci acolo, în diferite domenii, ca specialiști, fie muncitori calificați, fie intelectuali, ingineri, profesori. Alții mergeau să facă contractări pentru fabricile lor. Ei bine, erau chemați la ministerul de resort, era convocat tot „lotul”. Acolo venea un colonel sub acoperire, care se recomanda ca fiind angajat al ministerului, nimeni dintre cei care urmau să plece nu știa că el este de la Securitate. Îi prelucra, le spunea ce obligații au acolo, ce răspunderi. Dacă în perioada șederii în străinătate omul respectiv nimerea într-o conjunctură mai deosebită, trebuia să o descrie la revenirea în țară. Se prea putea ca el să fi dat cu subsemnatul despre ce s-a întâmplat acolo, și astăzi să îi găsim declarația în arhivele Securității și să aflăm că el a fost colaborator al Securității, când de fapt el s-ar fi putut să nu știe că a dat Securității acea informare. Cert este că nu se temea Securitatea de cultura și de inteligența ta și te obliga, uneori explicit, alteori voalat, să scrii frumușel ce își dorea să afle de la tine.
A.A.: Doamna Betea, erau oamenii din imediata proximitate a lui Ceaușescu corupți? Era Ceaușescu corupt? Pacepa, de pildă, care era la un moment dat șeful Securității, a revendicat și primit o avere colosală te determină să te întrebi cum a putut fi obținută în condiții de normalitate.
L.B.: Pacepa putea primi multe lucruri în dar. Să vă spun însă altceva. Violeta Andrei se plânge că Elena Ceaușescu o ura atât de tare, o invidia atât de mult din pricina eleganței sale, încât a interzis să apară la televiziune, în nu știu ce filme. Omul care o ascultă, crede, pentru că el nu știe că Elena Ceaușescu avea o translatoare de limbă engleză extraordinar de aranjată, de distinsă, care făcea de fapt serviciu de damă de companie. Această translatoare era extraordinar de frumoasă, Violeta Năstăsescu. În memoriile sale aceasta nu se sfiește să spună că în momentul în care au coborât din avion la Teheran, Elena Ceaușescu s-a uitat că translatoarea sa, doamna ei de companie, era la fel de elegantă ca și împărăteasa Farah. Deci pe asta de ce o căra cu ea peste tot și nu era invidioasă pe ea? Sau era o altă actriță, soția lui Maxim Berghianu, Silvia Popovici, cu care Elena Ceaușescu era în relații foarte bune.
A.A.: Bine, bine, dar de ce nu o lăsa pe Violeta Andrei să fie anturată?
L.B.: Pentru că roiau regizorii în jurul ei, și oamenii din televiziune, din cauza poziției lui Ștefan Andrei care gira în calitate de Ministru de Externe schimburile culturale, plecările în străinătate. Un film în care juca Violeta Andrei automat ar fi fost selectat pentru a fi dat la schimb cu un film din China, înțelegeți? Și atunci ei vroiau să bareze astfel de lucruri. Demnitarii comuniști erau sub o foarte strictă supraveghere a Securității. Inclusiv cei din Comerțul Exterior, sau mai ales ei! Securitatea cheltuia oricât să obțină informații, se întâmpla exact ca astăzi, nu puteai să ai control asupra sumelor cheltuite de serviciile secrete.
A.A.: Insist cu cazul Pacepa.
L.B.: Pacepa a primit, cu certitudine, foarte multe cadouri. Și Ștefan Andrei povestea că are foarte multe tablouri primite cadou. Un artist care deschidea o expoziție în străinătate făcea un cadou ministrului de Externe sau lui Pacepa, șeful Securității, că nu putea să iasă din țară fără viza lor. Dacă era scriitor cu o poziție formidabilă în Uniunea Scriitorilor, nu știu ce îi făcea, dar sigur cotiza cumva. Ștefan Andrei mai povestea și despre un alt troc – „erau plecați diplomații în străinătate, eu le plăteam întreținerea de aici iar ei îmi cumpărau în valută ceea ce aveam eu nevoie”. Acum, și acest lucru este discutabil, ce îi cumpărau, dacă corespundea rigorilor partidului, dacă se desfășura clandestin.
A.A.: Azi se numește dare de mită și trafic de influență.
L.B.: Sigur că da. Și înainte de 1990 se făcea acest trafic de influență, doar că nu putea să se facă la cotele de acum, asta vreau să spun. Erau acele interdicții din cauza cărora unui demnitar nu i se permitea nici să își cumpere casă. Puteau să cumpere, tot cu semnul întrebării și cu mari-mari riscuri, o casă pe numele bunicii, de exemplu. Dar iarăși se punea întrebarea de unde a avut bunica bani, iar anchetele erau foarte serioase. Vedeți, nici povestea asta cu Pacepa nu găsesc că este normal. Noi avem o vorbă românească: suntem scumpi la tărâțe și ieftini la făină”. Cam așa am fost noi în relațiile cu restituirile, retrocedările pe care le-am făcut, nu ne-am gândit la interesele comunității, ne-am gândit la interesele unor indivizi pe care i-am judecat într-o situație de necunoaștere a istoriei. Eu nu cred că Pacepa a fost un erou. Pacepa era un erou dacă făcea un grup anti-Ceaușescu aici, în România, dar el a plecat în America, nu s-a auzit de el până prin 1986-1987, când s-a făcut acea joncțiune între Moscova și Washington și când l-au scos și pe Pacepa la înaintare. Lui nu trebuia să i se dea o avere pe care nu o putea justifica. Exact așa ar trebui să procedeze și cu cei arestați acum pentru incredibile fraude și fapte de corupție. Ce folos că îi bagă pe acești indivizi la închisoare? Eu nu pot să le spun „politicieni”, ce politică au făcut ăștia? Cum poți să îi spui „politician” unui om doar pentru că el a stat într-un birou și s-a dus în Parlament? Oricine poate să stea într-un birou, să stea acolo pe un scaun, să își întoarcă ochii pe dos în niște talk show-uri televizate, să se ducă în Parlament să voteze sau să nu voteze, după cum îi dictează partidul. Ce legătură are asta cu actul politicii? Sunt niște comportamente pe care și un copil de 6 ani poate să le exhibe, dacă îl pui în această situație. Deci indivizii aceștia arestați pentru fapte de corupție nu au nicio legătură cu politica. Averile lor înseamnă paguba comunității. Folosesc acest concept de „paguba comunității statale” tocmai pentru a mă detașa de alte concepte, a căror enunțare ar putea părea comunistă. Ei, faptul că tu îi bagi în închisoare pe acești oameni cinci ani de zile și ei au cumulate niște averi care ajung pentru luxul a două-trei generații, aia nu e pedeapsă. Ce înseamnă o închisoare? Stai acolo, primești o porție de mâncare, te uiți la televizor, pierzi timpul.
A.A.: Ce este mai grav e că personajele acestea își ispășesc pedeapsa și primesc un certificat din partea statului, cu care își continua viața nepătați, cu banii în cont.
L.B.: Sigur că da. Ajungi în închisoare, citești, scrii niște prostii și îți deduci din pedeapsă. Prostiile acestea pe care ei le scriu sunt niște palme pe obrazul cercetătorului științific, al intelectualului care muncește cinstit. Cum naiba poți tu, în închisoare, să te documentezi? Cum poți să faci studii în închisoare? Mai sunt și alte aberații ale sistemului, de pildă să vină profesorul în penitenciar să te asiste. Or profesorul nu este plătit să vină în închisoare, să stea să dea examene, este o degradare a profesiilor respective. Politicianul corupt ajunge să stea în închisoare și starea asta să fie o binefacere pentru el, dacă stai să te gândești. Nu pot fi de acord cu asta! Tot ceea ce nu poate fi justificat trebuie confiscat, iar închisoare să fie un supliment peste această pedeapsă firească.
A.A.: Bașca, vorba conului Leonida.
L.B.: Bașca! Abia atunci aceste condamnări ar fi niște pedepse. Dar vedeți? Mai există o vorbă românească la care acești oameni foarte mândri de arta lor de a se descurca ar trebui să se gândească. Se spune că „banii făcuți cu dracu’, cu dracu’ îi mănânci”. Ce se va alege de aceste averi nemuncite, necinstite? Ce se va alege de averea părinților făcută așa cum a fost făcută?! Câte o beizadea o va face praf și pulbere. Ce se va alege de marile proprietăți și banii trimiși prin diverse bănci în străinătate, ajunși pe mâna unor copii și a unor nepoți care nu sunt pregătiți să gestioneze afacerile și banii? Ce să facă cu banii, cum să îi păstreze, cum să îi înmulțească? Ce face un om care are bani făcuți ușor?
A.A.: Trăiește bine, doamna Betea, fără griji, ca în paradis.
L.B.: Nu știu dacă trăiește bine. Și traiul ăsta bun e discutabil. Ce face, doarme în două paturi? Nu poate să doarmă în două paturi. Mănâncă și în loc de 3000 de calorii consumă 6000 de calorii? Păi nu îi face deloc bine. Se duce nu știu unde în străinătate? Se duce degeaba, dacă nu are cultura corespunzătoare, că doar ce vede? Niște hoteluri de niște stele mai ridicate. El nu e în stare să discearnă, să decanteze, să se umple sufletește și dacă se duce în Egipt și vede Piramidele, le vede degeaba dacă el nu le plasează în contextul epocii și nu cunoaște istorie și nu cunoaște efortul cu care au fost construite.
A.A.: Se întoarce acasă și își construiește și el una. Piramida lui privată!
L.B.: Și cui folosește?
A.A.: Orgoliului său. În Arad, bunăoară, cred că am mai spus asta, este o curte în care sunt nu unul, ci două turnuri Eiffel.
L.B.: Da. Există și acel prim celebru proprietar de turn Eiffel de la Slobozia.
A.A.: E mic copil! El are doar unul. La Arad sunt două în aceeași curte. Nu numai Slobozia a depășit-o, i-a depășit și pe francezi îmbogățitul nostru de tranziție!
L.B.: Nu am știut. Mi se pare chiar interesant. Mai există și o altă valoare. Eu consider, și încerc să le spun tuturor celor cu care stau de vorbă, că cel mai valoros consum pe care îl poți avea în această lume este consumul valorilor produse de geniile omenirii. Valorile produse de geniile omenirii sunt: valorile literare, valorile artistice, valorile muzicale. Omenirea prin acești oameni a rămas în istorie, iar opera lor este tot ce poate fi mai de valoare pe lumea aceasta. Or tu, dacă nu ai „organul” adecvat și nu ești abilitat să guști aceste valori, ce folos că ai bani? Tu nu ești capabil să simți plăcerea cuvenită pe care ți-o dă o operă muzicală de valoare sau o operă artistică, sau o operă literară. Că ai văzut Piramidele din Egipt? Le vezi și la televizor. Tot cu atâta minte le vezi. Eu pledez întruna pentru această pregătire pe care părinții trebuie să le-o dea copiilor. În felul acesta îi fac mai bogați. În lumea cealaltă, știm cu toții, nici cei care și-au construit piramidele nu au o poziție privilegiată. Au rămas acolo, în piramidele lor, alături de sclavii lor îngropați de vii. Cu certitudine sclavii nu le folosesc în lumea cealaltă, cum au crezut ei. Nici faptul că te duci într-un sicriu de aur nu îți va folosi în cealaltă lume. Dar poți să te duci pe lumea cealaltă cu o bogăție mai mare de senzație, de percepție. Tot ce poți să iei cu tine, zestrea ta, este memoria oamenilor în ceea ce te privește, felul în care ești perceput datorită minții tale, a lumii tale interioare. Nu ceea ce este în exterior contează. Din acest punct de vedere, nu sunt perdanți oamenii cinstiți și cultivați!
Publicat de Andrei Ando, pe site-ul www.vestic.ro, 8 iunie 2015