Andrei Ando: Sunt curios, în calitate de cercetător, de psiholog, cum evaluați profilul liderului post-revoluţionar, al celui care ajunge să conducă structurile de vârf ale societăţii româneşti, primari, preşedinţi de partide sau de consilii județene, miniştri, prim-miniştri.
Lavinia Betea: Există o percepţie globală şi percepţia aceasta globală este una proastă, nu? Toată lumea spune că avem o clasă politică scandalosă. Chiar mă amuzam într-o zi, la Bucureşti. În piaţa unde este locuința mea există un fel de bufet, încă de pe vremuri, unde se bea bere şi se adună băutorii din cartier şi filozofează…
A.A.: Un soi de poiana lui Iocan.
L.B.: Mai degrabă ca în crâșmele lui Caragiale. Este un fel de replică de modă nouă la celebra berărie a lui Caragiale, doar că ăştia nu mai încap şi stau pe trepte. Așa am auzit un dialog care tare m-a amuzat. Îşi spuneau unul altuia: “măi, ce bine ar fi în ţara asta dacă n-am mai avea niciun politician şi nu ar mai fi politică. S-ar desfiinţa aceste structuri ale politicului şi fiecare cetăţean şi-ar vedea de viaţa lui, de ce precepte”. Și chiar m-am gândit, “ia uite, domnule, ce idee se poate impune la nivelul străzii!” Asta ar fi ce spunea omul acela în reprezentarea globală a politicului: politicul ne-a adus nenorocirea. Politicul ne-a adus în primul rând nenorocirea prin Ceauşescu, aşa ziceam în ’89. Credeam că dacă o să crapă Ceauşescu, o să plece şi ai lui, iar noi vom fi fericiţii între fericiţi. Cam aşa gândeam. Plecarea lui Ceauşescu însemna fericirea noastră, bunăstarea, nu ştiam în ce fel, dar ştiam că va fi nemaipomenit. Mai era o idee, că vor veni investitorii străini şi vor face aici nişte fabrici dotate ca în occident, unde românii vor munci în totalitate, nimeni nu credea că va fi şomer, şi vor fi plătiţi cu salariul de occident, nimeni nu-şi imagina că vor primi un salariu care astăzi e la un nivel, tradus în bani, la nivelul anilor ’64, ’65, nicidecum nu se apropie de occident sau de alte părţi ale societăţii decente. Ei, şi s-a ajuns, din păcate, aşa cum s-au cernut lucrurile în cei 25 de ani, ca un om cinstit, un om talentat politic (pentru că şi acesta este un talent să faci politică) să nu se mai poată impune. Sistemul politic este cimentat, nu mai prea poate ieşi la suprafaţă o valoare nouă. Ca să ajungă într-o poziţie eligibilă el are nevoie de bani. Şi acum să ne gândim: cine dă banii aceia, cu ce scop îi dă? Nu îi dă omul de afaceri de dragul politicianului, îi dă să îşi recupereze o cotă…
A.A.: Corespunzătoare?
L.B.: O cotă cel puțin dublă față de investiția inițială în politicianul respectiv. Cum să ajungă un om cinstit într-o funcție cheie, dacă nu are susţinerea necesară? Vedeți şi această pleiadă de tineri care înfloresc Parlamentul, în spatele lor se află părinţii care i-au ţinut în şcoli în străinătate, le-au compus un CV mai mult decât onorabil, dar banii sunt ai părinţilor, iar majoritatea acestor tineri sunt trimişi în Parlament ca să reprezinte interesele familiei, interesele segmentului de unde vin. Nu se poate spune că această infuzie de tineri a fost spre mai bine sau că tinerii aceştia au venit efectiv pentru că unul câştigase nu ştiu ce competiție internă dintr-un partid. Îi mai mulți sunt promovați pe linie scurtă şi li s-au cosmetizat şi biografiile. Eu iarăşi mă amuzam auzind nişte oameni care lucrau cu un ministru tânăr, proaspăt, cum povesteau ei ce le spunea ministrul cel tânăr care fusese decuplat de România. Îşi făcuse el nişte istorii romanţate cât era de sărac şi cum îl trimitea taică-su în gară să facă giumbuşlucuri şi pe banii pe care îi dădeau cetăţenii din gară el îşi cumpăra Eugenii, şi cum l-a trecut mătuşa în occident clandestin, în portbagajul maşinii. Ascultătorii tineri, care nu ştiau ce însemna timpul lui Ceauşescu, credeau. De unde să ştie ei că tăticul disidentului fusese lector trimis în străinătate de patria română să predea limba română, că fiul rămăsese acolo, că fiul îşi cosmetiza biografia şi profesional?! Şi-a pus nişte măşti ca la cruciada copiilor.
A.A.: Spuneți că filosofia actuală este comparabilă cu ipocrizia antichității de a trimite copiii în cruciadă să recupereze mormântul lui Iisus? Acum, respectând proporțiile, scoatem nişte tineri şi îi trimitem în această cruciadă a pretinsei asanări a clasei politice.
L.B.: Exact! Iată, acum se vede cât de mult apăra Băsescu independenţa justiţiei.
A.A.: Deci vorba românească “peştele de la cap se împute” are un corespondent concret în ultimii 25 de ani?
L.B.: Nu se poate spune că aceşti oameni au fost capul. Și într-o societate schimbarea nu se face după modelul capului. În această schimbare nu a existat în primul şi în primul rând un model de transformare a unei societăţi totalitare într-o societate democrată, deci să transformi o economie centralizată în economie de piaţă. A existat modelul descris de Marx şi de adepţii lui, cum se transformă o societate cu economie de piaţă, pentru că de la economie pornim. Democraţia nu rezistă când la un pol există o societate, un nucleu de oameni bogaţi, şi la cealaltă parte oameni săraci. Nu există posibilitatea întronării democraţiei. Democraţia se clădeşte pe, asta nu le place politicienilor noştri să spună, pe o anumită bunăstare, pe o relativă siguranţă a întregii populaţii. Mie, dacă am unde dormi decent, dacă am ce mânca decent, dacă nu tremur că mă va lovi cineva în cap când ies din casă, mie nu îmi pasă că vecinul meu e miliardar. Nu mă afectează miliardele lui, dar mie îmi pasă foarte mult că vecinul meu este miliardar dacă nu am ce mânca. Până la urmă tendinţa mea este că mă alienez, mă dezechilibrez psihic și îi dau în cap și devin anarhist. Lumea noastră este croită în felul acesta în care oamenii aceştia descurcăreţi, rapace pentru ei și nu pentru societate, găsesc justificare pentru toate faptele lor. Eu mă amuz când îl aud pe Copos: „am creat 100 de locuri de muncă”. Da, dar câte locuri au dispărut ca tu să ai acele locuri de muncă? Această analiză lipseşte din raţionamentul public. Noi am ajuns la o mimare a democraţiei, nu este o noutate pentru societatea românească, este o reîntoarcere la perioada interbelică despre care pe nedrept s-a construit o reprezentare idilică. În lumea românească interbelică, istoria scrisă de străini excelează în descrierile faptelor de corupţie. Corupţia aceasta este pusă în seama regimului fanariot. Noi învăţam despre fanarioţi, dar învăţam într-un anumit fel. Ce se întâmpla în regimul fanariot? După Constantin Brâncoveanu, după Dimitrie Cantemir, care au trădat jurămintele de vasalitate, la Poarta otomană s-a considerat că nu mai pot avea încredere în domnii pământeni. Şi atunci au scos la licitaţie tronurile Țării Româneşti şi ale Moldovei. Cine puteau să le liciteze? Nu venea iobagul din ţara românească…
A.A.: Bancherii greci din sfera de interes a sultanului.
L.B.: Erau nişte greci ştiutori de carte, cu o situaţie, foarte descurcăreţi, buni negustori. Aceşti negustori din cartierul Fanarului, din Constantinopol (de aici „regimul fanariot”), licitau cum se face astăzi, cum se dau astăzi sponsorizările de campania electorală: eu dau atâtea pungi de galbeni ca să ocup tronul 3 ani de zile. Mandatul, nu? Dădeau atâţia galbeni sau mă rog, îi promiteau, veneau cu apropiaţii lor, cu familiile lor, îşi aduceau păzitori plătiţi din Albania (aceştia sunt celebrii arnăuţi, care-şi părăseau familiile). Veneau de 2-3 ani aici cu familiile lor, împroprietăreau după cum credeau de cuviinţă, apăraţi de aceşti arnăuţi. Evident că îşi scoteau cu vârf şi îndesat investiţia, şi tocmai ăstora noi le-am dat restitutio in integrum, pământurile, pădurile şi aşa mai departe, nu?
A.A.: Sau cel puțin urmaşilor a dintre ei.
L.B.: Păi de ce le-am dat? Mai ales că noi plătiserăm mai mult chiar decât li s-ar fi cuvenit, n-aveam de ce să le mai dăm nimic! A fost o reformă agrară în 1919, în care proprietăţile au fost limitate, cât despre secularizarea averilor mănăstireşti asta a fost pe vremea lui Cuza Vodă, şi unde ne-am întors noi de fapt cu istoria? Trebuia să ajungem până la Vlad Ţepeş, eventual sau la Ştefan cel Mare, să le găsim urmaşii și să îi împroprietărim pe aceia, pe boierul Movilă şi aşa mai departe?! Deci în istoria aceasta în care ne reîntoarcem, unde ne reîntoarcem de fapt? Că nu te mai poţi întoarce, după toate legile firii și normalitate. Eu vreau să am 15 ani, de exemplu, dar mai pot să am? Este un nonsens să mă gândesc la așa ceva, dar exact la fel este şi în istorie. Unde ne reîntoarcem?
Publicat de Andrei Ando, pe site-ul www.vestic.ro, în 2 iunie 2015