Andrei Ando: Spuneaţi că aţi rescris de zece ori ultimul capitol al biografiei lui Nicolae Ceauşescu. De ce?
Lavinia Betea: În primul rând, acest capitol este ca un scenariu cinematografic. În trei zile un om ajunge de la puterea absolută, printr-o simplă ridicare a elicopterului, să fie ucis bestial. Ultimul capitol din trilogie chiar l-am încheiat cu fraza care comprima ce s-a întâmplat acolo. Ceauşeştii nu au ştiut ce urmează să se întâmple. Să ştiţi că soţii Ceauşescu au murit ferm convinşi că vor fi eliberaţi, că există forţe care îi apără, au murit convinşi că luptă cineva pentru ei. Nu este exclus, dar eu nu pot să fantazez prea mult pentru că e o anumită rigoare ştiinţifică şi metoda biografică în cercetare, că au crezut până în ultima clipă că vor fi eliberaţi, că li se va întâmpla ceva providenţial. Nicolae Ceauşescu s-a dus în faţa plutonului de execuţie recitând versurile lui Andrei Mureşanu şi cântând Internaţionala, convins nu doar că pentru urmaşi este un exemplu, ci pentru că dacă este să moară, aşa moare un adevărat revoluţionar! El a murit aşa cum învăţase – la un moment dat s-a impregnat de propagandă – că trebuie să moară adevăraţii revoluţionari. A murit convins că îl apără cineva şi trebuia să fie un exemplu luminos, cum se zicea atunci. Ceauşeştii nu au crezut că vor fi imediat executaţi. Sunt nişte mărturii absolut tulburătoare care, când au fost luate, sigur că nu au fost mediatizate de teama de a nu trezi prea multă milă sau de a nu trezi simpatie faţă de ei. Moartea Ceauşeştilor este un teren extraordinar de minat, mai ales că acest Ceauşescu amprentează istoria României. Sunt nişte mărturii care spun aşa, mărturii absolut veridice ale oamenilor care au fost acolo şi destul de în apropierea evenimentului: când soldaţii au vrut să îi lege, soţii Ceauşescu au ţipat: „Nu ne legaţi!” Era o chestiune de demnitate care se explica prin statusul lor foarte înalt de atâta vreme. Mai ales, ce n-am ştiut urmărindu-i: ei erau nişte oameni epuizaţi. Trei zile au fost hărţuiţi. Fuseseră coborâţi din acel TAB unde i-am văzut noi la televizor, după ce o noapte întreagă fuseseră plimbaţi cu TAB-ul în frig. Erau nişte stafii. Eu mă mir că s-au dezmorţit în timpul procesului, pentru că au suportat ceea ce se numeşte „tortura privării de somn”. Nu au fost lăsaţi să doarmă. Mulţi oameni nu au crezut că a fost ucis Ceauşescu, pentru că moşneagul acela jalnic filmat cu cuşma căzându-i în cap nu mai semăna cu Ceauşescu. Era nespălat de trei zile, nebărbierit, nedormit de aproape trei zile, ţinut într-o stare de incertitudine formidabilă şi el şi soţia sa. Erau nişte stafii!
A.A.: Nu s-au aşteptat ca imediat după proces să meargă pe ultimul lor drum
L.B.: Nu s-au aşteptat. Nu intra în uzanţe execuţia imediată după proces. Nici măcar Pătrăşcanu, în ultimul proces stalinist, nu a fost executat imediat. A fost executat după trei zile de la pronunţarea sentinţei. Pe ei i-au scos din sala aceea improvizată de tribunal şi i-au adus în faţa garnizoanei. Garnizoana din Târgovişte nu ştia că ei sunt acolo. Ştiau numai câţiva din garnizoană. Când i-au adus, ea a început să ţipe: „Nicule, Nicule!”, când a văzut zidul din faţă, pe care Stănculescu îl pregătise dinainte. Şi foile de cort în care urmau să fie învelite cadavrele le pregătise Stănculescu înainte de proces. „Nicule, Nicule! Ce fac ăştia cu noi? Ne împuşcă ca pe câini!”, a zis ea. Era o chestie formidabilă. Din creierul ei a apucat să mănânce câinele unităţii! Nicolae Ceauşescu a început să cânte Internaţionala. Paraşutistul care ştia că din cauza teroriştilor lui Ceauşescu au murit colegii săi l-a izbit cu pumnul în coaste, l-a înjurat, proiectându-l în faţa pistolului mitralieră. Ultima frază pe care Ceauşescu a auzit-o înaintea comenzii comandantului plutonului de execuţie a fost rostită de acel paraşutist care îl escorta. Fraza a fost: „Tacă-ţi gura!” Paraşutistul credea ceea ce auzise, că teroriştii lui Ceauşescu omoară oameni, omoară militari prin ţară. În realitate oamenii nu muriseră din cauza lor, muriseră din cauza manipulărilor care s-au făcut cu bună ştiinţă în cele trei zile. În ce îl priveşte pe Nicolae Ceauşescu, Internaţionala, cântecul revoluţionarului de profesie care crede că îi e permis orice ca să schimbe lumea, s-a curmat. Paraşutistul care îl escorta spre peretele unde avea să fie împuşcat l-a înjurat, l-a înghiontit, proiectându-l sub tirul pistolului mitralieră. Eu cu acest tablou am încheiat trilogia despre Nicolae Ceauşescu. Am avut însă grijă să introduc anumite scene pe parcurs, ca un fel de racord, pentru că au fost scene de groază. Imaginaţi-vă că nu le-am descris în întregime, dar am dat locul unde pot fi căutate. Am găsit într-o carte a lui Domenico o relatare scrisă a celui care i-a avut la morgă pe soţii Ceauşescu.
A.A.: Ei au zăcut la morga Spitalului Militar Central după ce au fost împuşcaţi.
L.B.: E o relatare formidabilă care spune cum pe el l-au ciuruit gloanţele şi cum sângele s-a impregnat în paltonul acela gros, foarte bine căptuşit, pe care îl purta. Deci sângele nu s-a scurs. În cele trei zile la morgă temperatura nu era foarte scăzută, nu era de îngheţ. El a intrat aproape în putrefacţie. Ea, în schimb, cu ţeasta spartă, sângele scurs, era într-o stare mult mai bună. Gelu Voican, unul dintre liderii revoluţionarilor, venise la morgă însoţit de o cucerire, de o duduiţă pe care o fermecase. Era o arătare Gelu Voican atunci, o caricatură a lui Che Guevara. A cerut să fie dezgolit trupul lui Nicolae Ceauşescu, în faţa sa, să îl vadă gol. Ceauşescu dezbrăcat! Şi când l-au văzut despuiat, s-au pornit cei doi proaspăt amorezi pe comentarii care te duc cu gândul la ceea ce se numeşte profanare morală de cadavre. Nu vreau, prin relatarea unui astfel de amănunt, să spun: „Doamne, uite ce a păţit Ceauşescu!” Nu îi mai pasă nimănui ce i se întâmplă când este mort. Dar cumva trebuie să spui: „Uite cine a venit după Ceauşescu!”
A.A.: A făcut Voican aprecieri referitoare la bărbăţia lui Ceauşescu, întins în faţa sa pe masa de disecţie?
L.B.: Exact! Nişte lucruri care îţi aduc voma în gât. Se pune acum problema: de ce am fost noi în stare să îl lăsăm pe un om ca Traian Băsescu, care a fost membru de partid sau mai mult decât membru de partid, să vină să condamne comunismul, cu pretenţia că el are dreptul să îl condamne?! Nu l-a legitimat nimic pentru acest lucru! Ca şi pe Ceauşescu, de fapt. Nici pe Ceauşescu nu îl legitima nimic să se prezinte drept cel care a fost conducătorul revoluţiei de la 23 august 1944. O mare minciună în care el s-a substituit altor persoane. Exact aşa a făcut Băsescu, substituindu-se. Mereu am avut în România o disidenţă articulată în jurul unui program. Am avut nişte contestatari. Contestatarii aceştia aveau nişte conexiuni externe care îi fereau de pericolele care s-ar fi putut abate asupra cetăţeanului de rând. Nu-i totuna!
A.A.: Care este concluzia cercetătorului Lavinia Betea? Viaţa în România în perioada comunistă a fost aşa cum s-ar fi aşteptat liderii comunişti să fie?
L.B.: Nu. Nimeni nu s-a aşteptat şi avem în acest sens „Scrisoarea celor şase”, actul de protest din 1989 care a fost considerat de Europa Liberă un act în jurul căruia s-ar fi putut cristaliza o mişcare. Din nefericire, oamenii aceia erau foarte în vârstă. Este un act de protest foarte interesant dacă îl citeşti. Aceşti oameni care fuseseră vârfuri în nomenclatura comunistă, protestau faţă de situaţia în care s-a ajuns. Nu se putea însă să nu se ajungă acolo. În momentul în care Gorbaciov a vrut să reformeze societatea, societatea aceea a capotat. Era o societate care nu putea fi reformată şi de aceea i-am şi spus ultimului volum „Tiranul”. Doar sub tiranie putea fi menţinută acea utopică societate. Să ştiţi că nici măcar Ceauşescu nu este un model pentru ideile pe care le promova. Găsim „n” Ceauşeşti în societatea românească de azi, care îţi spun cum trebuie să lupţi tu pentru instituţie şi cum trebuie să te zbaţi tu, timp în care el are grijă să lupte pentru binele lui, nu contează pe ce căi.
A.A.: Există o vorbă românească despre ceea ce face popa şi despre ceea ce spune popa.
L.B.: Nu este normală! Popa acela nu ar trebui să mai existe în funcţia respectivă. Eu mă întreb câţi oameni ai bisericii îl citesc pe Dostoievski? El are o foarte frumoasă parabolă, în care spune: „Ce s-ar întâmpla dacă Iisus Hristos ar veni pe pământ şi capii Bisericii ar zice: Du-te, că noi nu avem nevoie de tine!? Noi ne descurcăm teribil de bine fără tine, care ne spui că trebuie să fim săraci, că trebuie să ne aplecăm asupra sărmanului, că trebuie să ne îngrijim de nevoile bolnavului. Noi ne îngrijim de noi, de funcţiile noastre, de averile pe care le acumulăm.” Nu ar trebui să existe astfel de oameni pe astfel de funcţii! Aceste lucruri sunt foarte grave în planul sănătăţii unei societăţi. Şi mai ales această admiraţie! De fapt, e un binom. Şi noi cu Ceauşescu ne-am aflat într-un binom. O dictatură nu se creează singură. Trebuie să fie la un capăt un „1”, un manipulator, distanţa se măreşte în timp, şi la celălalt capăt nişte oameni care stau cu capetele plecate, înjură uitându-se către pământ şi aşteaptă să vină cineva care să îi salveze acum sau în viaţa de apoi.
A.A.: Cum se explică această docilitate a românilor în contextul dictaturii comuniste? Polonezii s-au răzvrătit, cehii s-au revoltat, ungurii s-au revoltat, la noi nu a explodat mămăliga decât în ceasul al 24-lea.
L.B.: Fac o paranteză şi am să vă răspund şi la această întrebare. Doresc însă să completez ce spuneam mai devreme. Ceauşescu lua două salarii. Lua un salariu ca secretar general al partidului şi lua un salariu ca preşedinte al României. În timpul acesta, în ţară era interzisă salarizarea prin cumul de funcţii. Nu doar el lua două salarii, ci şi nevasta sa lua două salarii. Un salariu ca vice prim-ministru al Guvernului şi celălalt salariu îl lua ca directoare la ICCHIM, deşi ea nu mai lucra de multă vreme acolo. În casa lor ei nu plăteau absolut nimic. Te întrebi la ce le trebuiau lor banii? În casa lor intra în fiecare lună echivalentul preţului unei maşini Dacia sau al unui apartament cu două camere! Duplicitatea mergea şi la bijuterii. Ei interziceau deţinerea de valută, interziceau deţinerea de aur însă primeau nişte cadouri fabuloase pe care le ţineau la reşedinţă. Pe mâinile cui au ajuns aceste cadouri, nu ştiu.
A.A.: Să revenim la întrebare…
L.B.: Societatea românească, în ultima ei etapă, nu se putea revolta cum s-au revoltat polonezii. Aceasta este o acuză gratuită pe care o aducem românilor din perioada respectivă. În 1964, în România a încetat să existe categoria de deţinut politic. Culpa de deţinut politic a fost ştearsă. Putea fi mascată, cum a fost în cazul revoltaţilor de la Braşov, chiar şi la Timişoara, prin tulburarea liniştii publice şi alte formulări. Dar nimeni nu era deţinut politic. Dacă ai fi devenit deţinut politic, ai fi avut poate un alt statut. Eu l-am admirat foarte mult pe Adam Michnik, care la o întâlnire cu intelectualii Aradului spunea: „Mie mi-a fost bine ca deţinut politic. Am scris.” Intrai în atenţia organizaţiilor internaţionale care te monitorizau, te protejau şi aveai un status foarte respectat. La noi nu mai exista instituţia „deţinutului politic”. Cea mai mare spaimă este spaima de necunoscut. Nu ştiai ce te aşteaptă dacă ripostezi, dacă protestezi. Doina Cornea nu a găsit clujeni care să o susţină, pentru că aceşti clujeni ştiau că Doinei Cornea, cu fiica în străinătate şi cu posibilitatea aceasta a fiicei de a alerta ambasada Franţei la Bucureşti dacă mama ei nu îi răspunde, nu i se poate întâmpla o tragedie. Muncitorul obişnuit nu avea această speranţă că, dacă ar fi fost deţinut politic, nu era eliminat. Astfel se explică faptul că noi am avut o altă istorie.
A.A.: Biografia aceasta a lui Ceauşescu este, de fapt, o biografie a României în acea perioadă. Rămâi şocat uitându-te cât de multe lucruri făcea în calitate de şef al statului.
L.B.: Aşa e, este surprinzător să urmăreşti pe câte planuri activa. În calitate de cercetător trebuie să umbli în documentele secţiei economice a Comitetului Central, pentru că el se ocupa până şi de şuruburile dintr-o fabrică. El nu avea o percepţie normală a politicului. O percepţie normală este aceea ca a unei picturi. Am în spate o pictură care are nişte elemente de fundal şi nişte elemente de prim plan. Există o perspectivă în această pictură. Pictorul trebuie să ştie matematică, altfel este un pictor naiv când le pune pe toate în prim plan şi le tratează la aceleaşi dimensiuni. Or, Ceauşescu avea o viziune de pictor naiv asupra politicului, asupra actului decizional. Am scris acest lucru. Se încurca în nimicuri. Perioada sa este o istorie a României cu o concluzie destul de tulburătoare. Nu mă feresc să o spun, deşi în carte m-am ferit să fac această afirmaţie: cei care i-au succedat lui Ceauşescu sunt încă mai vinovaţi decât el. L-am urmărit şi pe Ion Iliescu pe parcursul acestei biografii şi l-am urmărit pentru că el s-a impus atenţiei publice în 1989, ca dizident. Nu se poate documenta o altă dizidenţă a lui, cu care el nu se poate mândri public, decât aceea legată de conspiraţia lui Ion Ioniţă care a fost o conspiraţie, aşa cum spun martorii, în directă legătură cu sovieticii şi care viza o răsturnare a lui Ceauşescu la dorinţa sovieticilor. Ruşii nu doreau o lume mai bună atunci, pentru că în 1982 nici vorbă să fi fost încă Perestroika, doreau, pur şi simplu, să aibă un partener de dialog mult mai maleabil decât Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu era o voce foarte dură în Tratatul de la Varşovia, în contextul acesta al Războiului Rece cu cele două organizaţii suprastatale. De aceea a fost copilul preferat, aş putea spune, al americanilor. Ceea ce el făcea în Tratatul de la Varşovia, modul în care li se opunea sovieticilor, iniţiativele lor pentru dezarmare erau privite cu mare simpatie de lagărul advers. Noi am fost până la sfârşitul comunismului în ceea ce se numeşte Război Rece. Or, Ceauşescu se situa între linii, ceea ce e foarte avantajos pentru duşmani.
Publicat de Andrei Ando, pe site-ul www.vestic.ro, 9 decembrie 2015