Din 1969 Ceaușescu a devenit un lider de neînlocuit. Crease astfel de mecanisme încât o fracțiune coalizată împotriva lui nu putea acționa cu șanse de izbândă.
Cel de-al doilea congres al partidului de la venirea lui Ceaușescu la putere s-a ținut între 6 și 12 august 1969. Data lui fusese amânată din cauza vizitei lui Nixon la București.
Speranțe și visuri mari
A fost, probabil, cea mai bine văzută ceremonie de acest gen. Românii priveau viitorul făcându-și mari speranțe. Cine-ar fi crezut că plasa, din ale cărei ochiuri se vor zbate cu atâta ardoare să scape în decembrie 1989, se înfășura nevăzută, atunci, în jurul lor? De la vlădică și până la opincă, Ceaușescu le-a impus voința și planurile fanteziste.
Imagistic, spectacolul a fost lung și fastuos: 2000 de delegați, 1 500 invitați, 70 de delegații ale partidelor comuniste și muncitorești și mișcărilor de eliberare națională. În 1969 s-a aniversat și împlinirea unui sfert de veac de la 23 august 1944. Marea cotitură, numită la congres de Ceaușescu „act istoric care a dus la eliberarea României de sub jugul fascist și a marcat începutul revoluției populare, antifasciste”.
Observatorii străini au remarcat imediat absența liderilor marcanți din delegația sovietică. Nou prilej de supărare oferise prezența lui Nixon la București. Până târziu o ținuse și Ceaușescu secretă față de ei. După mărturisirea făcută președintelui american, își informase “prietenii sovietici“abia cu 36 de ore înaintea difuzării comunicatului oficial. Nu comentaseră nimic (“nici bine, nici rău“) doar că se arătaseră… “puțin jenați“.
A crescut armata partidului
Altă inovație remarcată fusese mandatarea participanților la congres ca delegați ai organizațiilor din teritoriu, însuși Ceaușescu reperezentând votul activului de partid București. Lăsase chiar impresia de a-și fi făcut campanie electorală prin vizitele din țară. În întâlnirile cu activiști și diverse categorii de oameni ai muncii, nu-l mai însoțise niciunul dintre seniorii lui Dej. În suita lui apăruseră însă gazetari străini.
Partea văzută a congresului nu s-a abătut de la tipicul ceremonialului consacrat. Raportul de circa o sută de pagini citit de Ceaușescu făcea bilanțul timpului scurs de la congresul precedent, propunând spre „dezbatere” proiectele viitorului apropiat: cincinalul 1971-1975 și obiectivele anului 1980.
Creșterea armatei partidului cu o jumătate de milion de soldați o prezentase în expozeul său ca mare realizare. PCR, definit ca „forța politică conducătoare a națiunii socialiste”, avea acum 1 915 232 membri. “Noi comuniştii suntem continuatori a tot ce are mai bun poporul român”, a declarat lui Ceauşescu. Simetric creșterii trupei, sporiseră și membrii organelor conducerii colective (Comitetul Central) și organelor executive (Comitetul Executiv și Prezidiul Permanent). A micșorat, în schimb, numărul membrilor Secretariatului, de la 9 la 7 componenți.
„Nume noi se-aud rostite”
„Aleșii” cu state vechi erau pe cale de dispariție. „Timpuri noi răsar în zare!/ Nume noi s-aud rostite! ”, după cum elogiase poetul Evgheni Evtuşenko „noul curs” hrușciovist. Dar din listele componenților Prezidiului Permanent al CC și Secretariatului se înțelege că grupul puterii se segmentase între aceste tainice noduri unite prin Ceaușescu.
„Alegerea” organelor executive n-au văzut-o decât membrii noului CC. Adunându-i în ședință constitutivă, Ceaușescu le-a citit pur și simplu listele Prezidiului și Secretariatului. Supuse spre aprobare în bloc, au obținut unanimitate. Se regăseau în ambele grupuri Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin și Gheorghe Pană Aceștia erau, așadar, marile sale speranțe în 1969. Doar în Prezidiul CC, Ceaușescu mai păstra foști ilegaliști: Maurer, Bodnăraș, Gogu Rădulescu și Dumitru Petrescu, cel din urmă decedând peste puțină vreme. Ceilalți erau cu toții revoluționari din generația a doua, eliminați sau rotiți de Ceaușescu ca niște cai de poștă. În chiar perioada mandatului următor, pe aceia de care se săturase i-a livrat, ca pe Drăghici, guvernului.
Secretar general al partidului
Se va convinge în acest timp și de inutilitatea Prezidiului Permanent pe care-l va desființa la congresul următor. Căci nimeni nu-i de neînlocuit, le spusese și Stalin alor săi. Bineînțeles, cu excepția lui. Dovadă, conducerea sa înțeleaptă. Din 1965 până-n 1968, s-a lăudat el, s-au pus în funcțiune 700 capacități noi de producție. Iar investițiile acestei perioade au depășit („cu mult”) volumul celor din între deceniul precedent. Sărise și peste planul creșterii producției industriale (12, 3% anual față de ritmul planificat de 10, 8%). 353 000 locuințe noi date în folosință din fondurile de stat și transformarea unui sfert din populație în elevi și studenți după adoptarea noii Legi a învățământului. sunt alte date ale panoului de onoare.
Ceaușescu și-a întărise și mai mult poziția: la propunerea lui Maurer delegații l-au ales, nu secretar general al CC, organul de conducere al PCR, ci secretar general al întregului partid. Iar “alegerea“ a votat-o nu doar noul CC, ci toți delegații la congres: unanim și cu aplauze îndelungate. Din acest moment, devenise, practic, imposibilă schimbarea liderului partidului printr-un puci. Întrunirea celor 285 membri câți număra acum Comitetul Central, răspândiți pe cuprinsul României, n-avea cum se-nfăptui altfel decât prin convocări oficiale.
Eliminarea lui Apostol, Bârlădeanu, Pârvulescu și Răutu
Sfârșitul congresului s-a înviorat printr-un, se poate spune, scandal.
La alegerea Comitetului Central, propunerea lui Gheorghe Apostol, aflat în conducerea partidului din 1945, a întâmpinat obiecțiile lui Constantin Dăscălescu. Fostul strungar, comunist din 1945 se instruise temeinic cu materialismul dialectic și strategiile de cucerire ale pozițiilor înalte în partid, și de la sursă: abolsvise școala superioară de partid de pe lângă CC al PCUS. Competențele înaltei calificări l-au pus să le aplice la Galați, zonă cu greutate în planurile partidului. Secretarul cu organizatoricul Ceaușescu îi apreciase stilul și metodele de muncă astfel că, în 1965, l-a promovat în CC. Și mai mulțumit, în 1968 l-a numit prim-secretar al județenei de partid Galați. Dăscălescu reclama, prin urmare, comportamentul deputatului circumscripției Galați-Est, Gheorghe Apostol. Chefuri și ieșiri neprincipiale care nu cadrează cu comportamentul unui conducător de partid, s-ar fi plâns mai marele județului despre fostul muncitor și ilegalist gălățean. În opinia publică trecuse aproape neobserbată debarcarea lui din conducerea sindicatelor, în primăvara lui 1969, și trecerera în conducerea nou înființatului Consiliu al Apărării. Ca pe Drăghici, Ceaușescu îl anesteziase în vederea surprizei bine pregătite.
Apostol și-a dus la capăt mandatul de deputat de Galați în MAN. Dar din conducerea partidului, și-a aruncat rivalul ca pe-o măsea stricată. După congres, Apostol a fost parcat departe de secretele conducerii partidului, director general al Rezervelor de Stat.
Din funcția de președinte al Comisie Centrale de Revizie a fost scos și Constantin Pârvulescu. Iar pe Răutu l-a trecut în linia a doua a puterii: scos din conclavul Secretariatului și Prezidiului, l-a menținut, deocamdată, în Comitetului Executiv al CC. Apoi la conducerea Academiei „Ștefan Gheorghiu” să-și consume acolo definitiv spiritul revoluționar.
Dispăruse și mai pe neobservate Alexandru Bârlădeanu, coordonatorul liniei de independență economică a României și garantul continuării acesteia la congresul de înscăunare a lui Ceaușescu. Păstrat și el deputat în legislatura 1969-1975, a fost pensionat la cerere, din motive de sănătate, înaintea congresului. Din locul statornic fusese scos, ca și Drăghici sau Apostol, sub pretextul punerii pe roate a noilor organisme create. Lui Bârlădeanu i s-a încredințat, în 1967, președinția Consiliului Național al Cercetării Științifice (CNCS). În componența sa intrase dintru-început și proaspăta doctoră în chimie Elena Ceaușescu. Acolo, prima ciocnire cu Ceaușescu, după mărturia lui, a fost pe tema indemnizaţiei academicienilor. Deoarece nu prestează o muncă anume pentru acel supliment pecuniar, Ceaușescu intenționa anularea. N-a trecut un an de la funcționarea CNCS, că subalterna sa, „tovarășa Lenuța” a ținut să-și demonstreze puterea și competențele, respingând un materialul de bilanț întocmit de Bârlădeanu. Nevasta lui Ceaușescu se răzbunase, probabil, pentru dezaprobarea lui Bărlădeanu la decorarea ei cu „Meritul științific”, clasa I. Ofensa a fost adusă la cunoștință lui Ceaușescu de Bodnăraș. Vestea pensionării i-a adus-o lui Bărlădeanu, vechiul său prieten, Maurer. Din acel moment și până la moarte, cei doi foști prieteni și tovarăși nu și-au mai vorbit, unul altuia, niciodată. Bodnăraș îl va pârî și după aceea pe vechiul tovarăș că publică articole în Contemporanul. Lui Ceaușescu nu i-ar fi trecut prin cap să citească revista ori să-i întrebe pe alții ce scrie acolo, povestea Corneliu Mănescu. Pe fostul demnitar pensionat l-au chemat în fața unei comisii de partid care i-a reamintit regula: nici-un cuvânt public fără acordul partidului.
Vor fi avut și aceste fapte, aparent mărunte întâmplări de viață, consecințele lor. Nici mult mai tinerele tovarășe de viață ale foștilor apropiați de Dej – Apostol, Chivu Stoica și Bârlădeanu – nu vor fi fost pe placul Ceaușeștilor, promotorii puritanismului de tip nou în viața conjugală.
În jocul periculos angajat în relațiile intrenaționale, Ceaușescu a ținut seama și de potențialul acestor vechi „jucători” în teren sovietic. În epocă, sensul cuvântului cominternist era similar aceluia de agent KGB. Arhivele rusești demonstrează prezența „Biroului Moscova” în conducerea PCR. Conform documentelor consultate de Larry Watts (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura RAO, Bucureşti, 2011), către sfârşitul anilor 40 și în prima jumătate a anilor 50, raportaseră direct Moscovei, peste conducerea partidului, Ghizela Vass, Sorin Toma, Chivu Stoica, Valter Roman, Leonte Răutu, Constantin Pârvulescu, Alexandru Moghioroş, Alexandru Drăghici, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi și Alexandru Bârlădeanu. Dej i-a făcut pe unii susţinătorii săi cei mai activi, de alții a scăpat. Cu excepția lui Miron Constantinescu – reabilitat după ce tot el îl anihilase în 1957 – Ceauşescu s-a debarasat de toţi.
Ceaușescu= Partidul
Martorii epocii au dat puțină atenție noutăților din oficiosul partidului.
După doar patru ani de putere, Ceaușescu își lăbărțase numele pe firma lui. “Când spun Ceaușescu, spun partidul“, titra Scînteia în ziua deschiderii congresului. Cică în vreme ce “glasul celui mai iubit fiu al poporului“ vorbește la congres, minerul Petre Constantin, șef de brigadă la Lupeni emite următoarele reflecții: “Se spune despre noi azi în lume că suntem harnici, că avem o țară frumoasă, că muncim din răsputeri să o facem mai îmbelșugată spre binele întregului popor, că la noi domnește demnitatea, prețuirea muncii și năzuința fierbinte de pace cu toate popoarele, că sub conducerea Partidului Comunist Român și în jurul lui stă întreaga națiune socialistă cu o credință nețărmurită. Dacă așa se vorbește pe drept de țara naostră, apoi aceasta se datorește în bună măsură faptului că la conducerea partidului și a statului se află tovarășul Nicolae Ceaușescu pe care noi, minerii, ca și întregul popor, îl socotim suflet din sufletul nostru, cel mai destoinic bărbat, cel mai bun fiu al patriei. “ (sublinierea în textul ziarului).
După acest model, specia declarațiilor propagandistice “puse în gura“ fruntașilor din câmpul muncii, inunda ziarele, radioul și televiziunea.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul
Octombrie 2012