ULTIMUL VAL După al doilea război mondial, sute de mii de etnici germani din ţările europene învinse au fost deportaţi. Pe teritoriul învingătorilor sovietici au fost supuşi cinci ani la munci forţate. Ultimul val de supravieţuitori mărturisesc tragica experinţă a “cincinalului deportării”.
Multă vreme, cărţile de istorie au scris despre atrocităţile comise împotriva populaţiei civile în timpul celui de-al doilea război mondial, referindu-se exclusiv la crime naziste. Sovieticii au repetat însă procedura utilizată de nazişti, înaintea “soluţiei finale” a gazării evreilor şi ţiganilor. Au deportat şi ei, după război, mari grupuri de cetăţeni din ţările cucerite la muncă forţată pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice.
Pedeapsă colectivă
Încă înainte de sfârşitul războiului, Stalin a dispus deportarea în masă a unor grupuri etnice pe motiv de colaborare cu ocupantul nazist. Iar la începutul anului 1945 a dispus deportarea etnicilor germani din ţările estice ale Europei.
După legislaţia internaţională în vigoare, aceste decizii sunt taxate ca „genocid, crime de război și crime împotriva umanității”. În momentul aplicării lor, însuşi premierului britanic i s-au părut normale “despăgubiri de război prin prestaţii”. “De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a sașilor din România și a altora?” – s-ar fi mirat Winston Churchill.
Deportările etnicilor germani au început în România în ianuarie 1945. Iar supravieţuitorii au revenit acasă după cinci ani. Cu interdicţia de a vorbi despre locurile unde-au fost, muncile şi întâmplările trăite acolo. Abia după căderea regimului comunist, organizaţi în asociaţii ale deportaţilor, saşii şi şvabii din România au început să-şi comemoreze victimele şi amintirile muncii forţate la reconstrucţia URSS.
O pregătire de 15 minute
Preotul Ignat Bernard Fischer este preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi din România în URSS. S-a născut în 1926, la Bacova (Timiş). Din ianuarie 1945 până în ianuarie 1949 a muncit la reconstrucţia unei fabrici de aluminiu din Zaporojie (Ucraina). La data deportării era încă elev în internatul Parohiei Romano-Catolice din Timişoara.
“Au fost nişte zvonuri despre deportare dar nu le-am dat crezare, povesteşte acum. Cu o săptămână înainte de a ne deporta pe noi, am fost la gară. Şi am văzut trenuri cu germani din Iugoslavia. În data de 13 ianuarie 1945 au început şi la noi. Dar n-am crezut nici atunci că s-ar putea să mă ia şi pe mine. Şi m-au luat în seara de 14 ianuarie 1945. M-au anunţat cu un sfert de oră înainte de plecare. Nu am luat cu mine decât câteva haine şi ceva hrană din ce era pe la Parohie.”
Etncii germani au fost înştiinţaţi şi conduşi de autorităţile române la locul de îmbarcare. “Noi am crezut, prima dată, că statul român e de vină, îşi aminteşte fostul deportat. Se spunea că sovieticii au cerut României 100 000 de muncitori şi că românii ne-au dat pe noi, nemţii din ţară. Abia după 1990, când s-au deschis arhivele la Moscova, am aflat adevărul. Ministerul de Interne german ne-a comunicat atunci că Stalin ne ceruse pe noi statului român. Au impus românilor să-i ajute iar ei au făcut listele. N-au avut încotro ca învinşi în război.”
„Măcar cu oasele să ne întoarcem acasă”
Două săptămâni a durat călătoria. Oamenilor îmbarcaţi în vagoane de marfă nu li s-a comunicat nici destinaţia, nici durata şederii în URSS.
„După ce ne-au descărcat, am pornit, în coloană, 5 km pe jos, îşi aminteşte interlocutorul. Acolo, la Nipru, la cererea lui Lenin se făcuse primul baraj sovietic. Lagărul nostru era cam la 3 km depărtare de acel baraj dar la numai o sută de metri de Nipru. Regiunea era frumoasă dar noi eram sub sârmă ghimpată şi supravegheaţi din turnuri de pază. Din lagăr nu aveai cum fugi. Am fost duşi în fabrică, la construcţii. În grupul de deportaţi erau şi oameni cu calificări dar eu fusesem elev, nu aveam niciuna. Pe cei ca mine, ne-au pus la muncile cele mai grele. Şi totdeauna munceam afară, fie iarnă, fie vară.
Cel mai greu a fost cu mâncarea. Dacă eşti acum flămând, te gândeşti că la amiază mănânci şi te saturi. Şi dacă nu se poate la amiază, te saturi seara. Dar dacă nu mănânci, niciodată destul…! Aceasta a fost cel mai greu. Cu fiecare zi, slăbeai. Iarna era frig. Minus 15-20 de grade. Dacă temperatura cobora sub 23 grade Celsius, nu te scotea la lucru. Dar când urca la minus 22, ieşeai imediat. Şi nu atât gerul, cât vântul te atingea. Acolo totdeauna bătea un vânt îngheţat. Dar mai rea decât frigul a fost foamea. Ne-am adaptat. Ce puteam face altceva? Singura speranţă era să pot supravieţui. Dacă aici ne-am lăsat carnea, ziceam, măcar cu oasele să ne întoarcem acasă. Căutam orice „gaură” de unde-am fi putut lua o gură de mâncare. Mergeam la ruşi cu lemne, cu cărbuni ca să primim o bucată de pâine. Cel care n-a îndrăznit să facă asta, acolo a murit.”
„Moarte fasciştilor!”
Una dintre lozincile sovietice de război a fost „Moarte fasciştilor!”.
Pentru populaţia locală care-şi plângea morţii şi distrugerile, apariţia acestei categorii de deportaţi putea stârni multe resentimente şi accese de răzbunare. Munceau în fabrică împreună – nemţi şi sovietici. Săraci, aproape la fel ca deportaţi, localnicii s-au apropiat treptat de etnicii germani. Primii paşi i-au făcut ucrainienii ce fuseseră duşi în vremea războiului la muncă forţată în Germania şi foştii soldaţi.
„Ce-am văzut în Uniunea Sovietică? – rememorează martorul. În primul rând că muncitorii lor erau aproape la fel de săraci ca noi. Vedeam că acolo sunt două clase: una, a „nacealnicilor” şi celalaltă, a muncitorilor. Pentru primii era şi în cantină un loc aparte, lor li se dădea pâine albă. Nu erau o singură clasă, clasa muncitoare, cum zicea Stalin. Am auzit nu puţini ruşi înjurându-l pe Stalin. Dar de faţă cu noi şi ferindu-se de „nacialnicii” lor.
Am venit acasă în 17 decembrie 1949. Chiar în ziua de 23 august 1949, după muncă am fost duşi la apel. Şi vine ofiţerul sovietic în mijlocul careului. Ne spune că a venit o înştiinţare de la Moscova că în viitorul cincinal, care începe de la 1 ianuarie 1950, noi, nemţii nu mai suntem cuprinşi. Vă daţi seama ce explozie de bucurie a fost acolo! După aceea nu ne-au mai închis. Şi în 5 decembrie ne-au pus în vagoane. Tot în vagoane de marfă am venit până la Sighet. Ruşii ne-au predat, acolo, românilor. Ne-au dat românii câte 200 de lei şi cu ei am ajuns acasă. Cu asta s-a terminat şi „aventura” noastră.”
Hrana credinţei în Dumnezeu
„Momentul cel mai deosebit pe care l-am trăit, a fost primul Paşte, povesteşte preotul Ignat Bernard Fischer. La 1 aprile 1945 a căzut Paştele catolic. Între noi n-a fost nici un preot şi mi-am zis să facem ceva. M-am dus la ai noştri care ştiau limba rusă, rugându-i să vorbească ei cu sovieticii. Cum, mi-au zis, că ăştia sunt atei?!
Nu ştiu cum, căpitanul rus care era mai mare peste pază, a auzit. Şi m-a chemat la el. O femeie era translatoare. A zis „faceţi-vă slujba dar să vă rugaţi ca să câştigăm noi războiul.” „Ne vom ruga pentru o pace dreaptă!”, am zis eu. „Haraşo!”.
Am făcut repetiţii pentru cântece cu femei, cu bărbaţi… Atunci am ţinut prima predică din viaţa mea. Într-o ţară străină, în război… Au venit şi „nacialnicii” să vadă ce facem. S-au convins că-i linişte şi au plecat.
Dacă am reuşit să supravieţuim acolo, mi-am spus, poţi face orice. Iar credinţa în Dumnezeu îţi dă tărie sufletească. Citeam seara din Noul Testament câte 10-15 minute. Cam în două luni l-am terminat. În 5 ani l-am citit cam de 30 de ori.
În primul an de Crăciun am fost la lucru. Însă, într-al doilea, ruşii când au auzit că e Crăciunul nostru, ne-au lăsat „acasă”. Ruşii lor au lucrat, dar pe noi ne-au lăsat să ne ţinem sărbătoarea. Adică, am mers de la o cameră la alta, am citit Evanghelia, ne-am rugat să ne dea Dumnezeu putere să rezistăm.
Deportarea noastră n-a folosit nimănui. A fost multă suferinţă. 18-20% dintre deportaţi au murit acolo. În fiecare an însă, un transport de bolnavi a fost trimis acasă. Dacă nu, 50-60% ar fi fost morţi.
Pentru ce s-a întâmplat îl învinovăţeam pe Hiler cu fascismul lui. El a început războiul, el a luat ruşi la muncă în Germania iar Stalin a fost un bun elev al lui Hitler. A făcut acelaşi lucru. Amândoi au fost oameni fără Dumnezeu. Dacă nu are credinţă în Dumnezeu, omul îşi face alţi zei – banii, puterea… Iar zeii aceştia îl degradează. Dacă toţi sunt degradaţi, vine dictatura.
În istorie, momentul acesta al deportării etnicilor germani în Uniunea Sovietică ar trebui să fie explicat prin regimul de dictatură. A fost dictatura lui Hitler şi dictatura lui Stalin. Într-o democraţie nu s-ar fi putut. Orice dictatură ar trebui eliminată. Cea mai bună dictatură ar fi fost una a filozofilor, cum zice Platon. Dar filozofii aceia ar trebui să fie şi sfinţi. O dictatură a sfinţilor, da, aceea ar fi bună. Însă cum toţi oamenii suntem păcătoşi…?!
Dar destinul omului e în mâna lui Dumnezeu.”
Etnicii germani din România deportaţi în URSS
Centrele de deportare din România au fost Bucureşti, Braşov, Timişoara, Satu-Mare. Ordinul sovietic se referea la bărbaţii cu vârsta între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18-30 ani, fiind exceptate persoanele inapte de muncă, femeile gravide şi cele cu copii sub un an.
Deportarea a început în 2-3 ianuarie 1945 cu circa 5000 şvabi sătmăreni. Peste 30 000 saşi transilvăneni şi circa 33 000 şvabni bănăţeni au fost în zilele următoare urcaţi în trenurile care au trecut graniniţele URSS. Marea lor majoritate au muncit în mine, uzine, agricultură şi pe şantiere de construcţii din Ucraina.
Circa 12% dintre deportaţi au decedat. Procentul deceselor ar fi fost, probabil, aproape egal cu cel al supravieţuitorilor, dacă bolnavii inapţi de muncă n-ar fi fost repatriaţi în timpul deportării. Majoritatea bolnavilor au fost însă transferaţi în zona de ocupaţie sovietică din Germania.
Forumul Democrat German şi asociaţiile foştilor deportaţi din România comemorează anual tragicul eveniment, menţinându-i astfel vie memoria. Ce-a fost să nu mai fie!
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul, 2012