Vizita lui Nixon în România din august 1970 a fost prima vizită a unui președinte american într-o țară comunistă. Stenogramele convorbirilor strict secrete arată că aștepta importante servicii de la Ceaușescu.
Sute de mii de români au ieșit în stradă ca să-i aclame pe americanii atât de îndelung așteptați. Vizita a fost socotită foarte importantă de ambele părți. Ceaușescu a amânat din cauza ei congresul partidului. Iar Nixon, informându-i pe politicienii americani despre călătoria la București, insistase asupra renunțării la “abordarea monolitică” a țărilor din lagărul comunist, conform documentelor citate de Mircea Răceanu (Istoria clauzei națiunii celei mai favorizate în relațiile româno-americane, Institutul Național pentru Memoria Memoria Exilului Românesc, București, 2009). În viziunea președintelui american, “o politică externă independentă“ merita răsplătită. Avertisment usturător, perceput de Moscova ca atare.
Simpatie reciprocă
Judecând după declarațiile lui Nixon și Ceaușescu, liderii s-au simpatizat reciproc.
Accente afective deosebite a pus și Ceaușescu în relatarea făcută membrilor Comitetului Executiv după vizita președintelui Statelor Unite. “Nu a venit de pe poziția unei mari puteri, am mers la piață, a dat mâna cu toți zarzavagii, l-a lăudat Ceaușescu pe Nixon. E adevărat, și el a fost zarzavagiu; până la vârsta de 20 de ani a vândut zarzavaturi. Din punct de vedere al originii sociale, are o origine mai bună ca mulți comuniști. Soția lui e fiică de miner.“ După evaluarea fostului șef al cadrelor PCR, cuplul Nixon corespundea la capitolul originii sănătoase!
Secretele întâlnirilor în patru
Să urmărim însă stenogramele și notele de convorbiri desfășurate la București, în cel mai strict secret: de-o parte, președintele american și secretarul de stat Henry Kissinger, de cealaltă, Ceaușescu și premierul Maurer.
Nixon a propus astfel tematica: “Aș sugera ca întreaga gamă a discuțiilor să includă chestiunile bilaterale – relațiile comerciale, culturale, consulare etc -, relațiile referitoare la pacea în lume, la relațiile Est-Vest, la Vietnam, unde domnul prim-ministru Maurer a avut o contribuție atât de însemnată.”
În plus, Nixon i-a încredințat că politica sa nu presupune condiționarea prieteniei cu America de inamiciția cu alții. Și că dorește “extindere cât mai mare a schimburilor” dintre România și Statele Unite. Ceaușescu a etalat apoi următoarele solicitări: cooperare în știință și tehnică (nominalizând chimia, fizica nucleară, electronica, mașinile de calcul), licențe și utilaje din SUA (spre exemplu, procedeele și instalțiile de fabricație de la apa grea și cauciucul izoprenic), credite de la EXIMBANK și acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate.
Medierea cu China
Îndelung au zăbovit cei patru lideri, în întrevederea 2 august, asupra situației intrenaționale. Iar Nixon a solicitat continuarea ei și în ziua următoare.
În prima zi, discuțiile s-au focalizat pe China. Conform stenogramei părții române, Nixon i-a făcut lui Ceaușescu următoarea propunere: “Dacă veți considera că este în interesul dvs, al guvernului dvs, să vă asumați cândva rolul de mediator între China și Statele Unite, noi am salute aceasta.“ Ceaușescu i-a răspuns astfel: “Cred că Statele Unite dispun de atâtea mijloace, inclusiv directe, încât nu văd necesitatea de a apela la intermediari. Noi am spus și vom spune însă chinezilor părerile noastre despre probleme internaționale, inclusiv despre relațiile cu Statele Unite“; “Vă rog să mă scuzați; nu am folosit cuvântul potrivit. De fapt, chiar aceasta am avut în vedere“,a admis Nixon știind prea bine că angajamentul românilor, fără a-i consulta pe chinezi, i-ar ofensa pe aceștia din urmă.
Problema războiului americano-vietnamez
A doua zi, Nixon a deschis convorbirea cu chestiunea Vietnamului. După memorandumul alcătuit de partea americană, i-a mulțumit lui Maurer pentru rolul asumat în deschiderea canalelor de comunicare pentru rezolvarea problemei Vietnamului. Dezbătând îndelung situația, Nixon a încheiat întrevederea prin aceste asigurări și solicitări: “Noi vrem să punem capăt războiului și vom fi rezonabili. Vreau să stabilesc un canal de comunicare cu dumneavoastră în această privință. Aceasta se poate realize prin ambasadă, dar când apar chestiuni de importanță majoră, acestea ar trebui transmie prin intremediul lui Henry A. Kissinger. Ceea ce am discutat rămâne în această cameră. Ceea ce îmi veți trimite, va rămâne confidențial. Probabil că vă voi contacta în acest sens“.
Canal direct și secret
Stenograma părții române nu face decât să detalieze oferta și să precizeze nominalizarea lui Macovescu pentru înștiințări deosebite: “Am convingerea fermă că vrem să încheiem acest război și vom fi rezonabili, a încheiat Nixon. Aș vrea să avem un canal de comunicare directă între noi, în cazul când vom dori să ne transmitem lucruri de cea mai mare importanță, să avem garanția că putem discuta ca și cum am vorbi direct. Din partea mea va fi Dr. Kissinger. Dacă îi vorbiți lui este ca și cum mi-ați vorbi mie la ureche. Aș prefera să nu folosim pentru asemenea comunicări canale diplomatice obișnuite, care introduc pe circuit zeci de oameni și până la urmă știrile ajung în 60 de capitale.“
IT: “Cea mai emoționantă experiență“
Bucuros de înțelegerile încheiate, Nixon a declarat presei americane că-n România a trăit “cea mai emoționantă experiență“ dintre toate cele peste 50 de vizite în străinătate făcute. A doua zi după revenirea lui Nixon acasă, unul dintre deputații americani a pus în Congres chestiunea clauzei celei mai favorizate pentru România. Un ajutor de 11,5 milioane de dolari a acordat apoi guvernul american României după inundațiile din 1970.
În ceea ce-l privește pe Ceaușescu, înțelegerile cu Nixon l-au făcut să se simtă un politician importanta al planetei. În orice caz, cel mai mare om politic din istoria României. În raportul prezentat la congresul din 1969, făcând bilanțul timpului trecut de la Congresul al IX-lea, Ceaușescu declară că România a fost vizitată de 48 delegații guvernamentale. Iar vizite în străinătate efectuaseră 52 de delegații guvernamentale românești. Întreținea relații economice cu peste o sută de state și relații diplomatice cu 94. „Putem spune, concluzia Ceaușescu, că niciodată în istoria sa, România nu a desfășurat o politică intrenațională atât de activă și nu a avut atât de mulți prieteni ca azi”.
Elogiu american pentru Ceaușescu
Necunocând discuțiile secrete, jurnaliștii, istoricii și politologii au atribuit, în general, cauze afective vizitei lui Nixon la București.
Flatat de Ceaușescu, deorece-l primise cu protocolul pentru mari personalități, în 1967, când era un „nimeni” – și fusese tratat ca atare de oficialitățile poloneze și sovietice -, Nixon și-a onorat astfel gazda. Din rațiuni exclusiv sentimentale, dacă nu cumva de dorul sarmalelor și mititeilor!
Deruta au sporit-o și anumite declarații făcute de partea americană. Spre exemplu, în 1982, într-o revistă americană, Nixon își motive astfel opțiunea pentru București: „În momentul în care am început, în anul 1969, turneul din jurul lumii, am spus dr. Kissinger și celorlalți care se ocupau de pregătirea vizitei că o etapă a acesteia trebuie să fie și România. Kissinger m-a întrebat: de ce România? Am spus: pentru că acolo este președintele Ceaușescu și noi acolo am putea învăța ceva. Consider că nu este doar un simplu compliment afirmând că președintele Ceaușescu prin înțelegerea atât de profundă a marilor probleme ale lumii, poate contribui la soluționarea problemelor globale cele mai arzătoare ale omenirii.”
Cu aproape aceleași cuvinte, l-a flatat Nixon pe Ceaușescu complimentându-l astfel la împlinirea a 65 de ani: “Încă de prima dată când ne-am întâlnit şi am discutat împreună în 1967, am urmărit evoluţia dumneavoastră ca om de stat. Vigoarea, spiritul independent, inteligenţa ascuţită şi în special priceperea dumneavoastră de a acţiona cu măiestrie atât în problemele interne, cât şi internaţionale, vă situează în primele rânduri ale liderilor lumii. ”
Analiștii și gazetarii s-au orientat în estimarea vizitei după anturajul președintelui american care venise însoțit de principalii săi consilieri. Participanții la recepția oferită de oapeți au remarcat buna dispoziție și atmosfera destinsă din capul mesei. S-a remarcat și că autoritățile românești au permis unui jurnalist de la Vocea Americii (Mircea Carp) să-și facă meseria în țară. În suita gazetarilor acreditați s-a aflat și translatorul postului de televiziune ABC, filologul Denis Deletant, viitor istoric al comunismului românesc.
Fiecare cu credința lui
S-ar putea a spune că vreuna din părțile întâlnirii româno-americane făcea concesii ideologice celeilalte? Câtuși de puțin.
Nixon urmărise extinderea competiției cu comunismul “peste materialismul rigid”, spun mărturiile consultate de istoricul Artur Lakatos (Câteva premise privind vizita lui Nixon în România, Acta Musei Napocensis, 2010). Căci forța comunismului, reflectase el, este “mai mult acel sentiment misionar, dorinţa de a câştiga”,care-i aruncă pe adepții săi în bătălie. Dar America e liderul acestei lupte, iar binele e decis de americani. În axiologia americană, a fi liber rămâne binele suprem. În consecință, citându-l pe înţeleptul indian Rajagopaladahari, Nixon a concluzionat următoarele: “Comunismul este sortit eşecului deoarece principiile sale sunt contrare cu natura umană. Omul are nevoie de Dumnezeu, iar comunismul este ateu. Omul vrea să fie liber, comunismul îl face sclav. Omul îşi venerează mândria individuală, iar comunismul îl colectivizează…”
Schimbările mondiale și angajamentele asumate asigurau substratul întâlnirii. “E rentabil să fie pace, domnule Nixon, și ați fi foarte popular pentru asta”, exprimase John Lennon mesajul opiniei publice americane față de războiul din Vietnam. Călătorind ca vicepreședinte, mai mult ca oricare dintre politicienii americani, Nixon și-a adaptat repede programul prezidențial la schimbările din lume. Pentru multe țări, independența economică devenise o realitate. Iar SUA nu mai dețineau locul de vârf al economiei mondiale fără frica amenințării vreunei concurențe ca-n primii ani de după război. Starea balanței comerciale americane și viziunea unei “lumi deschise” impuneau linia promovării unui comerț mai liber (Mircea Răceanu, Istoria clauzei națiunii celei mai favorizate în relațiile româno-americane, Institutul Național pentru Memoria Memoria Exilului Românesc, București, 2009).
Dacă Nixon emitea considerațiile citate despre comunism în 1990, Ceaușescu, nu s-a sfiit să-și declare credința în viitorul roșu al planetei chiar și profesorilor americani cu care se întâlnise în vara lui 1969. “Noi avem convingerea că până la urmă capitalismul trebuie să facă loc socialismului în întreaga lume, le-a profețit el. Aceasta este o legitate care nu poate fi înlăturată, dar problema trebuie rezolvată de forțele sociale proprii, de poporul din fiecare țară.”
Nu poate fi trecut cu vedere nici faptul că liderul român făcuse cunoștințe proaspete cu lumea americană. Ca tot românul urmărise fascinat primul pas al omului pe Lună, România și Iugoslavia fiind singurele țări ale blocului comunist care difuzaseră reportajele televiziunii americane din 20 iulie 1969. Se întâlnise și cu grupul profesorilor americani invitați la București la seminarul pentru pace din aceeași vară.
Sedus de anumite detalii convenabile, America îi apărea acum ca mare putere… a clasei muncitoare. “La ei, 70 la sută din populație o constituie muncitorii“, prezintă Ceaușescu demnitarilor români “țara cea mai industrializată “.Schimbări în bine ale mentalității americane vedea și-n modestă ținuta a profesorilor, exemplu bun de luat de la „imperialiști” „Nici nu ziceai că sunt profesori”, i-a lăudat el tovarășilor cu munci de răspundere din partid.
Lavinia Betea
Publicat în Adevărul
Octombrie 2012