Suntem șase dintre cei 36 de foști colegi din promoția 1971-1976 a Liceului Pedagogic din Arad. Șase din nu știm câte mii, zeci de mii poate de absolvenți din istoria de peste două secole a celei mai vechi școli din Transilvania care profesionalizează învățători pentru copiii românilor. Ne-am propus o secțiune transversală în memoria ei colectivă: un interviu de grup despre viața noastră de preparandiști, profesori, curriculă, educație la mijloc de secol XX.
După o sumară căutare pe Booking.com am găsit locul – o cabană întreagă din Apuseni. Un punct inițial al reconstituirii școlii-internat unde-am trăit cinci ani, trecând împreună pragurile copilăriei, adolescenței și maturității. „Bucuria Munților” a fost o încântare notată la superlativ și de noi, și de ceilalți găzduiți aici, la toți indicatorii site-ului. Au fost cinci zile de poveste, cum evaluează știristele în noua „limbă de lemn”. Câte o zi pentru fiecare an de școală… Sesiunile de lucru în foișorul din culmea dealului începeau dimineața pe rouă când gazda noastră, bărbatul în puteri al familiei și fiul său, polițist în Cluj dar revenit în concediu acasă, coseau fânul. Cu cositoare de ultimă generație pe porțiunile netede, cu coase printre pruni. Încheiam cea de-a doua ședință în amurg când pe dealurile dimprejur forfoteau comunitățile locale în împlinirea zilei – adunatul fânului uscat în porșori, greblarea pajiștii, par înfipt temeinic în pământ și clădirea sărcerului. Doi dintre noi, „turiștii din cabană”, cunoaștem aceste munci: Cornel le-a exersat în Lupești, la capăt de largul drumurilor dinspre Mureș spre Munții Zarandului, eu, în Bănești din Ținutul Hălmagiului, la poalele culmile de Apus ale Apusenilor. Robit iremediabil satului natal, Cornel ia uneori coasa din mâinile gazdei și aliniază brazde de fân cu plăcerea și temeinicia munteanului care știe de mic că aceasta e proba bărbăției. Eu însă, de la abandonul satului, am pierdut dragul greblei și furcii. Schimbări radicale la oameni cu rădăcină și trecut comun. Așa cum voi observa și pe parcursul dialogurilor noastre – evoluția unora dintre noi ar fi temă de ficțiune psihologică.
Ce poate face turistul la „Bucuria Munților”? Drumeții și excursii după sfaturile gazdelor din pliantul înmânat la cazare. Să profite cu toate cele cinci simțuri de calitatea inegalabilă fizic și psihic a relaxării – aer de munte înmiresmat, mirifica frumusețe a muntelui cu satele, pădurile și văile sale, sunete ancestrale din ritmul comunității, ingrediente alimentare de fermă biodinamică. Pe acestea din urmă, cu care noi am crescut, iar cei de dinaintea noastră au trăit într-una, Rudolf Steiner le desemna a fi restauratoare a „relației cvasi-mistice dintre pământ și cosmos”. Cabana poate fi spațiu de inițiere ori revigorare a coeziunii de familie cu trei generații. Ori de estimare a valorii – vieții, faptelor generatoare de satisfacții în armonia kalokagathiei, idealul clasic grecesc al corespondenței dintre etica spiritului și estetica realului cognoscibil.
Și, desigur, istorie. Sub clopotul zării zdrențuit de culmi, vedem și Dealul Fericetului. Locul unde s-a născut omul și mitul Horea. În orizontul care-a fost și zarea lui, zărim și frasinul intrat în legendă ca din vremea lui. Drumețim spre acolo într-o amiază. Căsuța din bârne cu acoperiș țuguiat de șindrilă, s-a ridicat după Unirea din 1918 pe locul gospodăriei eroului în stilul arhitectural al epocii și zonei. A rezistat și casa lui până în 1898 când a fost cumpărată și strămutată de Ion C. Brătianu pe moșia sa de la Florica. Cei care-au vandalizat conacul și anexele sale la confiscarea din 1948 și comuniștii greci găzduiți aici, n-au luat seama „bordeiului”.
Un mic muzeu s-a încropit în tinda și odaia casei reconstituite, administrat de unul dintre vecini. Îl chemi, deschide ușa, răspunde la întrebări, îngăduitor cu curiozitatea și timpul vizitatorului. În fața casei, bustul lui Horea, realizat în 1967 de sculptorul Romulus Ladea. Pe obeliscul înălțat în interbelic, o inscripție în spiritul vremii: „locul nașterii eroului național Nicola Vasile Ursu, HOREA, născut 1730, prins 1784, tras pe roată de Unguri 1785”. Dăm ocol locului – punct de sprijin în zarea, orizontul lui Horea… Dar cum poate fi mai frumos de atât, Raiul?
Din cele reținute în orele de istorie nu aflăm răspunsuri la întrebări esențiale. Cum a animat cineva, trăind între codri, mulțimile de munteni din aria extinsă a Crișului Alb și Mureșului? Prin ce mijloace de comunicare și mobilizare? Cum anume a călătorit Horea la Viena de patru ori? Și cum se face că l-a primit, în tuspatru dățile, însuși împăratul? Și alte asemenea conexiuni suprimate de istoriografia naționalist-comunistă.
Retur la documentare. Cronici românești de epocă nu există. Preparandia noastră care pregătea preoți-învățători s-a înființat abia în 1812. Din vâna subțiată a memoriei colective picură câteva versuri: Pân-o fost Horea-mpărat/Domnii nu s-au desculțat/Nici în pat nu s-au culcat/ Nici la masă n-au mâncat. Cronicile sunt maghiare și germane. Primul istoric care s-a aplecat asupra răscoalei din 1784 a fost David Prodan cu teza de doctorat Răscoala lui Horea în comitatul Cluj şi Turda, susținută în 1938. Va reveni asupra subiectului de-a lungul anilor cu rezultatul unui tratat, Răscoala lui Horea publicat în 1979, în două volume. L-am cunoscut și intervievat în 1990 când Transilvania și iar Transilvania, după titlul ultimei sale cărți, părea gata de aliniere la războaiele interetnice din fostele state comuniste. Istoricul trăia ca un pustnic într-o peșteră a cărților – apartamentul de două camere din zona gării Clujului, locuit cu soția din tinerețe. Născut în anul de debut al secolului XX, urmase liceul în limba maghiară. Maghiara a fost limba surselor sale primare de documentare: acte oficiale, scrisori, testamente, contracte de vânzare-cumpărare. Acestea din urmă menționau și obligațiile șerbilor față de stăpânii lor. Cercetător de excepție, rigoarea și pretențiile sale au displăcut noilor superiori de la catedra de istorie a universității clujene și studenților admiși după legea învățământului din 1948. Membru al Academiei Române, dar ținut mai la o parte de profesorat, a gustat și fructul amar al neputinței omului de știință în fața compromiterii operei sale. „Corectitudinea politică” a anilor 80, remodelase și interpretarea evenimentele din 1784 ca „revoluția lui Horea” prin inițiativa lui Ștefan Pascu, istoricul oficial al Transilvaniei în acei ani. Ținutul Apusenilor devenise astfel germinatorul unei mișcări pentru drepturi cetățenești, în spiritul idealului „libertate, egalitate, fraternitate”, aclamat de revoluționarii francezi abia peste trei ani!
Cercetările istoricului Prodan sunt, așadar, matricea istoriografiei consacrate răscoalei din 1784 din care aflăm și cele ce urmează.
Horea s-a născut în cătunul Fericetului din comuna Arada, numită Horea azi, în familia Nicula. L-au botezat Ursu, nume dat în vechime pruncilor ca o predestinare totemică. Lupu, Stejărel, Brăduț sau Păunel se botezau mulți prunci în vechime, obicei stigmatizat ulterior drept păgân de preoții care recomandau nume de apostoli, martiri și sfinți. A avut frați, mai târziu soție și doi copii. Porecla i-a fost Horea de la harul cântării. A fost, fără urmă de îndoială, înzestrat cu inteligență magnifică în ceea ce etnografii numesc inginerie țărănească cu referire la neștiutori de carte care construiesc case, rostuiesc mori, zidesc biserici. Horea știa carte, deși în interogatoriile luate după capturarea sa, va nega aceasta. Meșter lemnar și-a lăsat semnul pe biserica din Cizer (Sălaj), astăzi exponat de valoare al Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Se presupune că ar fi lucrat și la „Biserica cu lună” din centrul orașului Oradea.
Pe Dealul Fericetului fiind, gândim că răzvrătiții comunicau pe deasupra pădurii și văilor prin semne de tulnic. Să descrii însă fenomenul prin care un om dobândește atât de mare influență și autoritate încât conduce mulțimi spre viață mai bună sau moarte, este pe măsura geniului unui Mario Vargas Llosa. Răscoala din 1784, în paralelă cu războiul țăranilor din Canudos (Brazilia) împotriva armatei care apără republica nou proclamată. Umbra lui Antonio Sfătuitorul din Războiul sfârșitului lumii, nimbată de credință miraculoasă, închipuiri și zvonuri purtate din gură-n gură – poate om, duh, zeu sau profet –, poate fi umbra lui Horea din rugurile aprinse de moți.
Contează contextual, impun științele sociale. În Transilvania, complicat totdeauna în profunzimile modernității. După înfrângerea războiului nobilimii maghiare, conduse de Francisc Rákóczi cu casa de Habsurg, la începutul secolului XVIII s-a instaurat administrația austriacă asupra părții centrale a provinciei. Stăpâni ai pământului și pădurilor rămân aceiași nobilii maghiari. Dar iobagii au duble sarcini și dări acum – față de stăpânul feudal și față de statul austriac. Zona Apusenilor e încă necunoscută Curții din Viena care presupune aici pustiu și sălbăticie. Se întâmplă însă și că un dezertor român din armata imperială care se ascunsese printre moți, o dată prins și condamnat la moarte, speră grațierea. Denunță cu acest gând sistemul slab de impozitare impus moților care pot da mai mult. Să fi fost bulgărele rostogolit în biruri imperiale mari ori și aceasta e legendă? Iobagilor români li s-au luat și drepturile ce le aveau asupra pădurilor – lemne nu pot tăia decât cu învoirea stăpânului (statul austriac sau groful local), vânătoarea e pedepsită ca braconaj… Delegați ai iobagilor sunt trimiși la Sibiu și se expediază sute de petiții la Viena deși legile interzic unor neînsemnați ca aceștia să reclame.
Și dintr-o dată apare soluția salvatoare, vestită de la unul la altul, din sat în sat. Împăratul va purta mari războaie în viitorul apropiat și are trebuință de mulți soldați. Într-adevăr, în vara lui 1784, Iosif al II-lea care duce războaie și cu turcii, și cu francezii, aprobă recrutarea unui număr suplimentar de oșteni pentru regimentele de graniță din Transilvania. Românii zoresc spre înrolarea care i-ar scăpa de iobăgie, preschimbându-i în cetățeni cu datorii exclusiv militare. Se împotrivesc însă stăpânii moșiilor: cine va face zile de robotă cu brațele și cu animalele pe pământurile lor, cine se va achita de plocoane, obligații de cărăușie, minerit, cazarea încasatorilor de bir, cine va plăti zeciuielile în produse, va întreține și gospodări castelele cu grajdurile și anexele lor… cine, cine?
Mințile moților, înaripate de povești și legende judecă dihotomic: împăratul austriac e bun, nobilii maghiari, răi.
Horea e solul acestor oameni cu soartă potrivnică trimis „bunului împărat”. Horea care-a bătut drumul Vienei de patru ori cu petiții ale iobagilor : 1779, 1780, 1782 și ultima oară, în primăvara lui 1784. Un mister sunt și finanțatorii călătoriilor, și ruta. Și mai ales cum și prin cine a reușit să-și aranjeze audiențele la Iosif al II-lea. Una dintre speculații îl asociază pe meșterul lemnar cu masoneria, masonii fiind la origine o societate secretă de constructori și arhitecți de lăcașuri religioase. Însăși reputația de a fi „omul care a vorbit cu împăratul” precede aura lui Horea de lider și potențează mitul stăpânului bun dar îndepărtat.
Narațiunea curge de-acum ca-n lecția de istorie cu câteva însemnate omisiuni.
Joia, și în 28 octombrie 1784, și acum se ține târgul la Brad. Târgurile sunt nodurile economice și sociale ale muntenilor din Apuseni. Iar la Brad se adună joia vânzători și cumpărători sau numai doritori de vești din satele Țării Zarandului, până spre Gurahonț și în Țara Hațegului. Sub podul de peste Crișul Alb, Crișan le face semn trecătorilor și îi îndeamnă în taină: veniți duminică la biserică, la Mesteacăn, cel puțin patru-cinci dintr-un sat. Mesteacănul e la mai puțin de cinci kilometri de Brad astfel că în fierbințeala așteptării de vești despre recrutare, s-au adunat peste șase sute de iobagi din Depresiunea Zarandului. Le-au vorbit Cloșca și cu Crișan, mesagerii lui Horea, bolnav. Crișan, după poreclă, este Gheorghe Giurgiu, nepot de preot din satul vecin Ribița, școlit la Abrud și cu serviciul militar în regimentul contelui Ferenc Gyulay, fostul comandant al trupelor austriece în lupta de la Magenta. Cloșca, altă poreclă, i se spune lui Marcu Giurgiu din Crișcior, alt sat din vecinătate. El și-a înscris consătenii doritori de înrolare și a dus lista cu semnăturile lor la Bălgrad, cum i se spunea Albei-Iulia. Oameni în putere și în etate, cum se spune despre bărbații cu experiențe notabile de viață, credibili și cu vază printre semenii lor! Crișan ridică deasupra mulțimii o cruce de aur – darul trimis de împărat prin Horea cu o scrisoare prin care-i trimite la înrolare. O binecuvântare!
În peisajul neclar al genezei evenimentelor apare altă umbră – misteriosul conte Salis, desemnat în documente maghiare drept „conducătorul orb al românilor”. După informațiile oferite de David Prodan este fiul contelui Salis de Lorena și al fiicei contelui Andrassy. Numit locotenent într-un regiment de graniță din Transilvania, a furat și risipit banii destinați soldaților. Aventurierul este de neam, umblat în lume, cunoscător de limbi străine… și cu posibila charismă a maniacului. Se ascunde în biserica din Mesteacăn, apare ca fiind sfătuitorul lui Horea și mincinosul care incită la răzvrătire citând (inexistente) scrisori ale împăratului care cere nimicirea nobililor… După unii, în fața moților, la Mesteacăn, el ar fi înălțat crucea de aur a împăratului.
„Noa, haida, dară!” – cu vorbele și semnul crucii prin care moții pornesc și alaiul de nuntă și prima brazdă de coasă, au plecat în coloană spre centrul de recrutare din Alba-Iulia, ocolind Bradul. Au poposit în satul Curechiu dar noaptea i-au atacat trupele ungurești de husari. Moții înving soldații și-i dezarmează, Dar întărâtați de „mișelia grofilor” și de sângele luptei nu mai sunt oameni, ci fiare. Coloana se despică în două: o parte se îndreaptă, prin Mihăileni, către Abrud, cealaltă se revarsă pe albia Crișului Alb. Atacă viforos conacele grofilor din Crișcior, Baia de Criș, Hălmagiu, Hălmăgel, Ociu, Aciuța, Pleșcuța, cuceresc Bradul, vandalizează Casa Aurului din Câmpeni și trimit nu se știe cui valorile dinăuntru!… Ucid nobili, preoți, civili…. Moții nu sunt omenoși, iertători și blânzi, nu-și pedepsesc stăpânii doar botezându-i la ortodocși cu nume românești, cum îi arată regizorul Mircea Mureșan în filmul său Horea, turnat în 1984.
Sunt mulțimile dezlănțuite cu psihologia descrisă de Gustave Le Bon. Fenomenele anomiei și contagiunii, al suprimării gândirii și cenzurii interioare, suportat de individ într-o gloată, suferințele, ura, frustrările acumulate de generații și mai ales credința că sunt purtători ai voinței „bunului împărat”, le dă puteri înzecite. „Nobili să nu mai fie” este una dintre revendicările programului lor. Focarul se întinde pe Valea Mureșului, în Țara Hațegului, până la hotarul cu Țara Românească, atinge părțile Aradului și Sibiului și atrage nemulțumiți de diverse nații. Violuri, jafuri, omoruri – o apocalipsă. Un război al sfârșitului lumii căci programul răsculaților – imposibil a fi fost redactat de ei în opinia istoricilor – ar însemna și o egalitate a românilor cu națiunile privilegiate ale Transilvaniei, și o anihilare a clasei nobiliare. Țăranii înving trupele imperiale la Brad, Lupșa și Râmeți, intră biruitori în Abrud dar nu reușesc să cucerească cetatea Devei și sunt învinși în luptele din Mihăileni. Comandantul și tribunul lor este Horea, secondat de Cloșca și de Crișan. Trei eroi care vor intra în istorie după porecle.
Toate acestea doar într-o lună și jumătate!
Strategii și experții militari croiesc planuri și amăgiri, presați și amenințați de autoritățile provinciale și imperiale. Încheie armistiții mincinoase cu răsculații. Antrenează capi ai bisericii în influențarea acestora și compromiterea capilor, deși mulți preoți ortodocși din satele moților au fost alături de enoriași. La mijlocul lui decembrie, Horea își trimite oștenii să ierneze în casele lor. Speranță nu au decât în împăratul pe care-l cred indus în eroare de grofii care anunță o recompensă de 300 de galbeni pentru trădarea lui Horea. Horea și Cloșca, ascunși în pădurea Scorucetului, aproape de satul Arada au fost prinși a treia zi de Crăciun, iar Crișan în cea din urmă a anului. Trădat și el de fârtați iobagi și de către doi preoți ortodocși. Contele Salis a fugit spre Apus, tezaurului Casei de Aur din Câmpeni nu i se dă de urmă…
Anchetatorii nu are trebuință de mărturisirea faptelor – le declară păgubașii, unii plângându-și morții. Vor să știe cum a fost posibil ca-n timpul acesta atât de scurt – o lună și jumătate… Crișan povestește în interogatoriile sale chinurile moților:
„…în timp de vară iobagii trebuiau să lucreze pentru nobili dintr-o duminică până în cealaltă, iar în celelalte timpuri ale anului în fiecare săptămână câte 4 zile și afară de aceasta să le mai dăm și dijme, așa încât noi numai apa nu aveam să o plătim. Și cu toții mărturisim sub jurământ că la Paști și la Crăciun trebuia fiecare casă să le dea un colac, o lumânare și o găină și dacă vreun iobag avea doi porci, atunci domnul îi lua un porc și dacă nu avea porci, atunci de frică trebuia să cumpere unul cu bani și să-l dea domnului său. Pe lângă aceasta fiecare iobag ori avea vaci ori nu, trebuia să dea domnului său în fiecare an câte două cofe de unt (…) Afară de dijma mieilor, iobagii mai trebuiau să dea domnilor lor a zecea parte din oi și din porci.”
Iosif al II-lea însă, împăratul care va intra în istorie ca promotor al iluminismului, pare să nu fi împărtășit niciodată gânduri bune cu Horea pentru moții lui. La 10 ianuarie 1875, scrie cu augusta-i mână instrucțiunile destinate comisiei de anchetă, poruncind:
„…un exemplu convingător şi aşa fel regizat, ca aceşti răufăcători să fie purtaţi nu numai prin una, ci prin mai multe localităţi… şi arătaţi poporului de rând…ca o înspăimântătoare pildă şi, apoi, la o zi dinainte anunţată să fie executaţi într-un chip spectacular într-un loc capital, unde să se poată strânge un număr cât mai mare de supuşi.”
Porunca împăratului e împlinită cu asupra de măsură. Deși pentru răzvrătire, legile vremii prevăd ca pedeapsă maximă decapitarea cu sabia, capii răscoalei sunt condamnați la frângere pe roată. Mai înainte însă, Horea și Cloșca au fost trecuți prin supliciul oprobriului public, purtați în lanțuri din Alba-Iulia la Deva și înapoi pe rute diferite, astfel încât să fie văzuți, scuipați, înjurați, poate loviți cu pietre, de cât mai mulți din satele răsculate. Crișan se spânzură în închisoare. Iar execuția celorlalți doi e pregătită ca un horror cu mii de spectatori. Din peste patru sute de sate sunt aduși cu forța câte șase iobagi – trei tineri și trei bătrâni să asiste la supliciul de pe Dealul Furcilor din apropierea Albei-Iulia și să povestească consătenilor și urmașilor cum au încheiat „răufăcătorii”.
Tragerea pe roată era cea mai îngrozitoare pedeapsă a vremii și a fost ultima de acest gen din Europa. Cu trupul țintuit pe lespezi, condamnatului i se frângeau oasele cu roata ghintuită a călăului, centimetru cu centimetru, începând cu mâinile și picioarele. Moartea survenea prin lovitura finală – în coșul pieptului. „Mor pentru popor”, suspinul imposibil al unui asemenea supliciu a fost invenția unui student parizian într-un articol, răzvrătirea țăranilor din Apuseni având puternic ecou. Chiar și cadavrul lui Crișan, intrat probabil în putrefacție, a fost trecut pe sub roată în fața gloatei. Macabrul spectacol a continuat cu decapitarea victimelor și tranșarea cadavrelor în câte patru bucăți. Fiecare dusă apoi și expusă în locuri vizibile și păzite din localități marcate pe harta răzmeriței. Au urmat spectacole de alt gen în târgurile mari ale moților – premierea vânzătorilor capilor răscoalei în galbeni, iar pe protopopul Abrudului Iosif Adamovici printr-o medalie de aur. Stăpânii nu s-au zgârcit la aur cu Iudele, plătind egal și prinderea lui Crișan. În sate se aplică pedepse celor care s-au răsculat, din porunca lui Iosif al II-lea mulți fiind strămutați cu familiile, vitele și uneltele lor în Bucovina și în Banat.
Odată săvârșite acestea, „bunul împărat” dă semne de amintire și a miilor de petiții înmânate de țăranii români în cele două călătorii ale sale prin Transilvania și desființează șerbia. Moții sunt scutiți de legarea de glie, cărăușie, servituți personale, consimțământul nobilului la căsătorie. Foștii iobagi primesc dreptul la pășunat vitele și … drept la învățătură. Un drept care va fi și o piatră în temelia Preparandiei din Arad.
Revenim din Dârlești în sens invers puhoiului de răsculați: Horea – Albac – Câmpeni – Mihăileni – Brad- Mesteacăn-Țebea- Baia de Criș – Ociu-Ocișor- Hălmagiu… Locuri cu oameni animați tragic, și în 1848, de credința „bunului împărat”…
Dar, în prezentul zilei de vară, cât de profundă și imuabilă frumusețea acestei lumi prin copaci și izvoare, păsări și cer, munte și vale…
Lavinia Betea
uzpr.ro, 5 martie 2025