Zidul ,,teroriștilor”

Până la ,,fuga” Ceaușeștilor au murit 162 de cetățeni și zăceau răniți alți 1 104. Din seara zilei de 22 decembrie 1989 încolo, victimele s-au înmulțit:  942 decedați și  2 251 răniți. Puse, de data aceasta, în contul luptei cu ,,teroriștii”.

,,Afacerea teroriștilor” poate fi numit acum zidul care desparte fostul regim de post-comunist. În cei 25 de ani care-au trecut, n-a revendicat nimeni paternitatea  planului. N-au dat socoteală nici supervizorii și protectorii aplicării lui în țară.    

Dar dificultățile stabilirii adevărului sunt simetrice numărului martorilor la producerea unui eveniment, încredințează  o axiomă a psihologiei mulțimii. Mai scurtă către adevăr e calea personajelor principale. În acest caz, parcursul Ceaușeștilor din 22 – 25 decembrie 1989. L-am urmărit în finalizarea Biografiei lui Nicolae Ceaușescu (autori Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai și Ilarion Țiu) redactând ultimul capitol din cele trei volume proiectate – Ucenicul partidului, Fiul poporului (apărute la Editura Adevărul Holding, București, 2012, respectiv 2013) și Tiranul (în curs de apariție). Vom sintetiza în cele ce urmează câteva episoade.

Ceaușeștii au părăsit, la hazard, sediul puterii   

Aveau Ceaușeștii vreun plan când au ,,fugit” din sediul CC? Categoric, niciunul. Răspunsul s-a conturat prin investigarea declarațiilor martorilor implicați. Declarațiile foștilor demnitari, ofițerilor din serviciul de pază și protecție, funcționarilor și ale echipajului elicopterului Ceuașeștilor se află în Arhiva Tribunalului Militar Teritorial București.

Nimeni dintre cei care-au venit în contact direct cu Ceaușeștii din 15 decembrie (când s-a format primul grup de protestatari timișoreni) până-n  amiaza de  22 decembrie, când a urcat în elicopter, n-a cunoscut un astfel de plan. 

N-a existat pur și simplu pentru că ei nu-și imaginau că ar putea ajunge într-o astfel de situație.

Vestea primită, în jurul orei 9, 30, că mari coloane de muncitori porniseră spre sediul partidului, a părut să-l dărâme pe Ceaușescu. Nu veneau să-l apere, ci împotriva lui. Atunci s-a văzut, prima dată, că i se zdruncinase încrederea oarbă în clasa muncitoare.

Simțind că se scufundă corabia, din sediu a început evacuarea fără știrea și învoirea Tovarășului. A dispărut însuși secretarul său, Mihai Hârjeu.

Dar el voia să țină încă steagul sus. Un moment deosebit s-a creat când Ceaușescu a vrut să le țină manifestanților din fața sediului CC un discurs. A ieșit în balcon, încercând să li se adreseze prin portavoce. Pietrele au început să zboare spre vorbitor, după amintirea șefului de cabinet, Constantin Manea. Una a spart fereastra, aterizând pe birou în strigătele de spaimă ale Tovarășei: ,,Nicule, Nicule, hai!”.

Să plece, dar cum? Clădirea era înconjurată de protestatarii care amenințau s-o ia cu asalt.

Soluția elicopterului n-a fost o cursă

Soluția evacuării Ceaușeștilor cu elicopterele, propusă de Victor Atanasie Stănculescu, noul ministru al Armatei, n-a fost o cursă întinsă lui Ceaușescu.

Asemănător procedase Stănculescu, la Timișoara, scoțându-i pe Bobu și pe Dăscălescu din sediul județenei de partid asaltate de demonstranți. Cu parașutiști reocupase tipografia din orașul de pe Bega, în noaptea de 20 spre 21 decembrie, când se voia tipărirea primului ziar necenzurat din România. Aceasta poate explica și încrederea ce i-a arătat-o comandantul suprem lui Stănculescu, în 22 decembrie, încredințându-i, tocmai lui, comanda Armatei.

Dar cum să se salveze Ceaușeștii altfel decât cu elicopterul?! Ca să mai tempereze din dezlănțuirea furiei, paznicii lor au deschis ușile grele ale sediului CC. Nu din trădare, ci la comandă, atunci când liftul cu Tovarășii pornise spre acoperișul clădirii.

La orele 12 și 6 minute, în huiduielile mulțimii, pilotul Vasile Maluțan a ridicat aparatul. ,,Fuge Ceaușescu! ” – au strigat oamenii fericiți că inamicul renunțase la confruntare. L-au învins! Peste mai puțin de-o oră, știrea a fost transmisă la televiziune de actorul Ion Caramitru și de poetul Mircea Dinescu.

Echipajul i-a abandonat la voia întâmplării

Ceaușeștii și-au ocupat locul obișnuit dinapoia pilotului. Plecaseră fără destinație.

Au aterizat curând, la solicitarea lui Nicolae Ceaușescu în curtea Palatului Snagov. În prealabil însă, își întrebase pilotul dacă luase legătura cu județele apropiate, așa cum  obișnuiau în vizitele de lucru din campaniile agricole. De altfel, de la Snagov, el  a telefonat ca să se informeze asupra situației din țară, după declarațiile aghiotanților în fața comisiei de cercetare a evenimentelor. Știrea plecării  lor nu apucase să fie difuzată. După câteva telefoane,  Ceaușeștii s-au asigurat că e  liniște la Constanța, în Olt, în Dâmbovița.

De la Snagov, Ceaușescu a cerut două elicoptere însoțitoare cu trupe, fără a comunica însă direcția de zbor, după mărturia pilotului Vasile Maluțan. De altfel, în prima noapte din cazarma Târgoviște, Ceaușescu i-a povestit unuia dintre paznicii săi că luase elicopterul ca să meargă într-o întreprindere mare. S-au îndreptat spre Târgoviștea liniștită, cu intenția mobilizării muncitorilor pentru cauză. Dar aterizaseră la Titu…  

În jurul orelor 12, 45, televiziunea a anunțat ,,fuga” Ceaușeștilor, știrea fiind preluată imediat și de Radiodifuziunea Română.  Astfel că între pilot și centrul lui de comandă  s-a țesut o comunicare ascunsă pasagerilor, prin care se încerca abandonul lor. S-au ridicat, în sfârșit, de la sol, fără elicopterele însoțitoare comandate.

Ia-o spre Pitești, i-a indicat, imprecis, Ceaușescu pilotului. Ascultând radio-ul, în căști, Maluțan a înțeles că ,,să-i prindem pe Ceaușești!” era cuvântul de ordine.  S-a conformat. Și-a mințit pasagerii că-i depistase radiolocația. Avertizat asupra pericolul doborârii, Ceaușescu i-a ordonat să aterizeze lângă șosea. S-a întâmplat să fie în locul numit Sălcuța,  aproape de orășelul Titu. După numai un ceas de la părăsirea sediului, omul cu inegalabilă putere din România a căzut, acolo, la propriu, din cer. Zgomotul elicopterului a atras atenția în traficul de pe drumul vechi București-Pitești  din apropiere. Fericit că scăpase de încărcătură, echipajul a revenit, cu toată viteza, la bază după debarcarea Ceaușeștilor și a celor două gărzi. I-au abandonat la voia întâmplării.

N-aveau pe nimeni de partea lor

Plutind în derivă au ajuns în autoturismul Dacia al doctorului Nicolae Decă, medic la circumscripția din Găești prin autostopul aghiotantului Rusu. I-a abandonat și el după ce i-a văzut urcați în mașină.

Sesizate de cetățeni din zonă, televiziunea și radioul au anunțat locul, numărul și direcția mașinii – Găești sau Târgoviște – cu care voiajau Ceaușeștii. Și s-a pornit vânătoarea. Povestea risca să sfârșească urât pentru toți. Semnalându-le pericolul, dar invocând și o defecțiune a autoturismului, doctorul și ultima gardă de corp a Ceaușeștilor au rechiziționat autoturismul zărit într-o curte din satul Văcărești. Cu proprietar cu tot. Acesta se numea Petrișor Nicolae, muncitor la Centrul de Protecție a Plantelor din Târgoviște.

Cu mașina lui au intrat în orașul unde Ceaușescu plănuise o nouă Capitală. Se gândea să țină un miting cu muncitorii de la Combinatul de Oțeluri Speciale. Speranța moare ultima! Dar când la solicitarea Elenei, șoferul a deschis radioul, lui Ceaușescu i-a căzut capul pe bord: vorbitorii de ocazie se-nghesuiau la microfon ca să se lepede de odiosul dictator și de sinistra soție.

Recunoscuți de câțiva târgovișteni, după autoturismul cu Ceaușeștii au început să zboare pietrele. Ajunși în preajma sediului județenei de partid, au constatat că acesta ,,căzuse” în mâinile manifestanților. Târgoviștenii, liniștiți până la anunțul televiziunii cu ,,fuga” Ceaușeștilor, făcuseră repede ,,ordine” și la ei în județ. Au intrat în sediul partidului, au aruncat și au dat foc cărților și tablourilor oficiale. Apoi au început mitingul din balcon. Același scenariu se derula la acea oră pretutindeni unde înaintea anunțului despre ,,fuga” Ceaușeștilor stăpânise o mohorâtă pace.

Unde să scape de acest coșmar? – era însă chestiunea de viață și de moarte a fugarilor. Plecat în misiune de informare, i-a abandonat și ultimul paznic… ,,Ei își schimbau planul de la o clipă la alta”, a povestit șoferul lor de ocazie. Nici vorbă de vreo destinație precisă. Temându-se că în atmosfera explozivă a căutării tiranilor va fi linșat de mulțime ca protector al lor, Petrișor Nicolae a intrat, în jurul orelor 14, 30, pe poarta antreprizei sale.   

Ceaușeștii căzuseră în cursa aceasta aduși de destin. N-aveau pe nimeni alături. Și nimeni n-ar mai fi vrut să aibă de-a face cu ei.

Momentul adevărului

N-aveau nimic asupra lor: nici acte, nici bani, nici merinde. În urmă cu mai puțin de trei ceasuri dispuneau de țara întreagă. Șocurile de-abia începeau!

În după-amiaza de 22 decembrie, Ceaușescu a purtat primul dialog din cea de-a doua jumătate a vieții sale, de la egal la egal, cu niște ,,simpli cetățeni”. În timp ce Petrișor Nicolae își informa colegii și șefii din birourile de la Protecția Plantelor cu ce ,,marfă” venise, Ceaușescu a preluat inițiativa. A cerut ajutor femeii de serviciu: să-i ascundă, să-i ducă undeva. Dar aceea, recunoscându-i, s-a închinat. Între Ceaușeștii de la televizor și ,,halul” de-acum…! L-a refuzat și contabila când a vrut să telefoneze de la biroul ei.

Ia-i de aici!, i-au cerut angajatului Petrișor Nicolae șefii lui. Dar unde să-i ducă? Ceaușescu se uita la ceas și în sus… Aștepta, probabil, elicopterele cu trupe comandate de la Snagov-Palat. Directorul Centrului de Protecție a Plantelor a încercat să înștiințeze miliția despre ce oaspeți primise.  Dar viitorul și-l temeau mai ales milițienii, apărătorii liniștii și ordinii publice. Dintre prea mulții infractori amnistiați de Ceaușescu, nu puțini s-au metamorfozat atunci în victime ale dictaturii ceaușiste. Și implicit în revoluționari. La Centrul de Protecție a Plantelor au apărut ca să-i preia pe Ceaușești doi agenți de circulație, plutonierul Constantin Paisie și sergentul major Ion Enache. Aflaseră de ei, din întâmplare, de la Petrișor. Și se oferiseră să acționeze voluntar în inedita misiune despre care șefii lor nu știau încă nimic. S-au prezentat ca protectori ai Ceaușeștilor care-or să-i ducă, spre binele lor, în sediul Miliției.

Povestea se complicase între timp. În sediile Miliției și Securității, ambele în aceeași clădire dar cu intrări diferite, comanda acum tapițerul Ilie Știrbescu. Plecat ,,la revoluție” cu cei patru feciori ai săi. În jurul orelor 14, aceștia verificau dacă nu i-au ascuns acolo pe Ceaușești. Căci televiziunea anunțase că sunt în zonă.

 Cu fugarii pe bancheta posterioară a mașinii, cei doi milițieni au încercat să ajungă la sediu. Ascunzându-se, Ceaușeștii au traversat, în jurul orelor 14, orașul plin de  manifestanți care strigau ,,Jos Ceaușescu! ” și ,,Jos dictatura!”. Dacă la Miliție nu se putea ajunge, au ieșit din oraș. Au poposit în pădurea Rățoaia, pe malul Ialomiței. Cu mașina mascată în păpuriș, au așteptat circa trei ceasuri.

Mânați de nevoile care-i obligă și pe împărați la mersul pe jos, Ceaușeștii s-au îndepărtat de mașină. Atunci paznicii lor și-au înștiințat șefii, prin stație, unde și cu cine sunt. În scurta și ultima lor scenă de intimitate, Ceaușeștii croiseră un plan. Le-au promis milioane de lei noilor paznici dacă-i scapă și i-au asigurat că-i vor lua în garda lor personală.  Cine să-i mai scape însă când toată țara fremăta la știrile căutării lor?  

Și, iarăși, o întâmplare măruntă le-a grăbit destinul. O vulpe dădea târcoale mașinii. Lătra ciudat și făcea salturi fără-a părea să se teamă. Elena Ceaușescu a intrat însă în panică, lovind isterizată cu picioarele în podeaua mașinii: ,,Duceți-ne unde ne-oți duce, că aici ne mănâncă lupii!” Și i-au dus la … Miliție.  Unde-au dat peste Știrbescu și feciorii lui. Știrbescu, manifestanții, milițienii și securiștii ce se aflau pe-acolo au trecut la percheziția lor. De ce m-ați adus aici?, insista Ceaușescu. Știrbescu i-a spus că pentru a fi judecat pentru cele rele și cele bune pe care le săvârșise în viață.

Prins la-nghesuială, Ceaușescu a recunoscut, de data aceasta, necazurile românilor. ,,Da, este just, este adevărat, a zis el. Am fost obligat s-o fac. Am cumpărat petrol și gaze din URSS și am convenit să dau carne și alimente în schimbul acestora. Și din cauza rușilor sunt eu, acuma, aici între voi”. În discuțiile contradictorii despre bunele și relele săvârșite, suprasolicitatul Ceaușescu a avut o sincopă: s-a blocat cu mâinile în aer, scoțând sunete ininteligibile…

De teamă ca nu cumva să-și ,,piardă” ilustrul ostatic, într-un atac de cord sau într-un anevrism cerebral, s-au evitat discuțiile contradictorii cu ei. I-au lăsat să spere într-un final fericit sub  protecția Armatei. Căci șefii de la Interne au refuzat să și-i ia pe cap. Să facă orice-or vrea cu Ceaușeștii, le-au dat ei, telefonic, mână liberă târgoviștenilor. 

Așa au ajuns Ceaușeștii în cazarma unității militare comandate de lt. col. Andrei Kemenici. Ascunși, într-o altă mașină, au trecut iarăși prin mulțimea isterizată care scanda ,,Ole, Ole, Ceaușescu nu mai e!”

Sub pază, în cel mai strict secret     

Au fost introduși în cazarmă pe întuneric și în cel mai mare secret. I-au întâmpinat secretarii celor două organizații de bază ale comuniștilor din unitate și Kemenici, comandantul garnizoanei. Aici protocolul părea respectat.

N-aveau cum ști, nici gazdele, nici oaspeții, că rezervistul Nicolae Militaru venise la televiziune cu uniforma de general într-o pungă de plastic. În ținuta militară, îmbrăcată într-o toaletă, intrase pe post adresându-se comandanților de unități din teritoriu cu ordinul: ,,Opriți măcelul”! Nu vedea nimeni măcel pe-afară. Ba, chiar dimpotrivă!  Cetățenii se îmbrățișau unii pe alții, cunoscuți și necunoscuți, cu lacrimi de fericire în ochi – scăpaseră de tiran. Dar, pe undeva, or fi bătălii sângeroase, și-au zis românii. Convinși că, după atâtea minciuni, de-acum încolo presa va difuza adevărul și numai adevărul.

Ceaușeștii au fost campați într-un birou pregătit pentru odihna ofițerilor, consemnați în unitățile militare conform indicativului ,,Radu cel Frumos” transmis de comnadantul suprem încă din 17 decembrie. I-au încuiat într-o  cameră cu cinci paturi cazone, împreună cu însoțitorii lor: căpitanul de Armată Ion Boboc, colonelul de Securitate Gheorghe Dinu și plutonierul de Miliție Constantin Paisie. Aceștia primiseră ordin să nu se dezlipească de ei. Acolo, de față cu paznicii, Ceaușeștii au dormit, au mâncat, și-au făcut nevoile într-o găleată… Șopteau, într-una,  câte ceva, între ei.

Cum s-a declanșat psihoza ,,teroriștilor”

Întâmplător sau nu, când dictatorii au devenit prizonierii Armatei, a început teroarea.

După orele 18, ca și cum s-ar fi acționat un buton, la București și în orașele mari din țară s-a declanșat psihoza și afacerea teroriștilor. Din poduri, ce se dovedeau pustii la cercetare, tocau mitraliere. Semne iminente de atac veneau din spațiul aerian. Ca într-un film de groază, personaje malefice, nevăzute, semănau moartea. Iar televiziunea și radioul de stat  răspândeau vești despre fântâni otrăvite și atacul unor armate alcătuite din orfani crescuți bestial ca să-l apere pe Ceaușescu…

Românii trebuiau convinși că armata poporului luptă cu teroriștii care vor să-i repună în drepturi pe odioșii dictatori. Silviu Brucan, noul șef al dezinformării ce-și asumase voluntar misiunea aceasta, a răspândit curând versiunea oficială a acestui plan criminal. Ceaușeștii aterizaseră la Târgovişte, a mințit-o el pe Marion Georges de la ziarul  Le Monde, care și-a publicat articolul la  30 decembrie 1989. Acolo îi aștepta o mașină ca să-i ducă la aerodromul militar din Boteni, de unde-ar fi plecat într-o ţară nord-africană. I-au arestat  însă țăranii și miliția locală. Dar pilotul lor a comunicat Securității ce se întâmplase. Iar securiștii au atacat garnizoana Târgoviște ca să-i elibereze pe Ceaușești…

Întâmplător sau nu,  după orele 17, înaintea declanșării măcelului, Militaru care-și asumase comanda Armatei a trecut în subordinea lui toate unitățile Internelor, paralizând funcțiile informativ-operative ale acestora.

Întâmplător sau nu, Televiziunea Română Liberă, cum își spunea acum, făcea apeluri pentru distribuirea de arme populației ca să lupte cu teroriști. Identitatea lor e încă necunoscută după sfertul de veac care-a trecut de la acele zile însângerate. Atunci însă sforarul Brucan i-a descris presei străine ca pe-o armată  de 50-60 000 de ,,profesionişti veritabili şi bine antrenaţi, cu echipament american modern”,  ,,puşti cu lunetă cu raze infra roşii”, răspândiți în toată țara…

Cine știa unde se află Ceaușeștii

Prin subalternii care-l știau de ministru al Armatei, Stănculescu a fost informat că-n cazarma de la Târgoviște sunt puși la păstrare Ceaușeștii. A luat legătura cu Kemenici. După orele 19, pe comandantul garnizoanei Târgoviște l-a sunat și Ion Iliescu. Care-a cerut să-i țină acolo, ostatici, până când el va trimite pe cineva după ei.

Pe măsura vânzolelii de la București, se produceau și târgoviștenii. Aceștia au continuat să-i caute pe Ceaușești. Ca să împiedice intrarea lor în garnizoană, comandantul Kemenici i-a rugat pe Iliescu și pe Stănculescu să comunice prin televiziune că se interzice atacul asupra unităților militare. Altfel, soldații vor riposta. Între timp, televiziunea a anunțat constituirea Frontului Salvării Naționale în  scopul “instaurării democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român”. Adeziunile la Front au început să curgă din toate părțile. În câteva ceasuri, s-ar putea spune, s-a evaporat partidul comunist.

Deși locul prizonieratului Ceaușeștilor nu s-a comunicat public, diversiunile concentrate asupra cazărmii creau iluzia luării ei cu asalt. Ceaușescu a încercat iar să-și convingă paznicii să-l ajute să evadeze. Zgomotele nopții de confruntări infernale îi amăgeau că luptă cineva puternic de partea lor. Pe cei de la Armată îi credea fideli. Dar Securitatea îl trădase, va spune el și în clipele de dinaintea morții.  

În acest timp, mezinul Ceaușeștilor zăcea, într-o baltă de sânge, legat și păzit în sediul televiziunii. Plecase după-amiaza din Sibiu cu autoturismul Danielei Vlădescu ca să se pună la dispoziţia noii puteri. “Ia uite, şi ăştia acum şi-au găsit să fugă!”, a comentat el episodul plecării părinților din sediul CC. Pe drumul spre București, Nicu se imagina viitor profesor sau cercetător.  

La marginea Bucureştiului, în după-amiaza de 22 decembrie, pe Nicu Ceaușescu l-au capturat revoluţionarii. Unul l-a înjunghiat. Sub reflectoarele Studioului 4 a fost învinuit de terorism: ca să-şi apere viaţa, făcuse copii ostateci. După asemenea ,,informații”, cum să nu fi crezut telespectatorii că armate diavolești luptă pentru reinstalarea dictatorilor la putere?

Cine să-și fi închipuit că amândoi Ceaușeștii zăceau, sub pază sigură, într-o cazarmă a Armatei Române ? Abandonați de toți, fără excepție?!

Cine sunt ,,teroriștii” ?

Simultan cu diversiunile mediatice și militare, asupra conducerii unității din Târgoviște s-au făcut presiuni de ,,recurs la metodă”. De ucidere a ostaticilor, adică. Un ,,accident” ar fi lăsat cale liberă oricărei noi istorii. Cu atât mai bine dacă piereau și nedoriții martori ai prizonieratului Ceaușeștilor. 

Starea de confuzie, întreţinută voit, în care se aflau ostaticii, reiese din amintirile tuturor martorilor. Timp de trei zile, așa cum a declarat ulterior și Andrei Kemenici, “pur şi simplu Ceauşescu a trăit în necunoaştere; adică era în afara realităţii”. După infernul primei nopți, în dimineața de 23 decembrie cuplul a fost îmbarcat într-un punct de comandă mobil. Vânăt de frig și răpus de nesomn, Ceaușescu n-a renunțat la planul evadării: voia acum să ajungă la Voinești, punct strategic important al Armatei pentru situații de război. Și-o fi închipuit că de acolo își putea conduce susținătorii.

Diversiunile asupra cazarmei târgoviștene continuau. În după-amiaza de 24 decembrie, sub aceeași amenințare a teroriștilor, nemaiputând suporta presiunea, Kemenici i-a anunțat pe cei cu care vorbise despre ostatecii săi că-i va transporta în Capitală. Ceaușeștii au petrecut noaptea de Ajun a Crăciunului în spatele cazărmii, închiși într-un transportor blindat, încadrat de alte două. I-au mințit și la urcare că-i vor scoate din unitate. ”Noi ne luptam între noi şi ei, săracii, erau doi bătrâni nebuni care nu ştiau nici ei pe ce lume trăiesc”, i-a compătimit peste zece ani fostul comandant al garnizoanei.

În acele zile însă, românii erau încredințați de presa românească și cea străină că teroriștii au făcut zeci de mii de victime ca să-i apere pe Ceaușești de furia poporului. Înșiși membrii comando-ului de execuție au acționat convinși că-și răzbună colegii uciși de ei. Stupefacția Ceaușeștilor la acuzațiile din proces a părut o sfidare care întrecea în nerușinare toate minciunile vechi. Deși Elena  Ceaușescu a pus degetul pe rană în răspunsul la întrebarea acuzatorilor privind identitatea teroriștilor. ,,Noi suntem aicea, așa, mai avem noi puterea?, a replicat ea. Voi o aveți! Întrebați-i pe cei care au puterea!”.

În dimineața de Crăciun, pe la orele 5, 30 Ceaușeștii au fost readuși în dormitor. Le-au luat hainele militare și le-au înapoiat hainele lor. După vreo două ceasuri de toropeală, i-au anunțat că vine ,,comisia” de la București ca să-i preia. Au reacționat abulic, cu mecanismele conștientului  dezechilibrate de tortura privării de somn. În așteptare, i-au urcat iarăși  în TAB-ul amplasat  în fața comandamentului.

La comandă, pentru operatorul care filma, s-a deschis mica ușă a transportorului. De-acolo, cei doi au ieșit în fața camerei de filmat : mai năuci, mai jigăriți și mai la capătul puterilor decât ar fi putut să-i facă orice regizor. Secvențele transmise vor acționa asupra telespectatorilor ca o lovitură în moalele capului. Nu întâmplător, mulți au susținut peste ani că la proces apăruseră sosiile Ceaușeștilor și că execuția a fost un trucaj…

Amândoi “s-au înviorat” când l-au zărit pe generalul Stănculescu, după amintirile lui Kemenici. Convinşi că omul lor de încredere, ridicat de ei în funcții și, doar cu trei zile în urmă, la rangul de ministru al Armatei, izbândise în lupta cu agenturile.

Regia unui proces stalinist 

Tribunalul Militar Excepțional se constituise pe baza unui decret semnat de Ion Iliescu în baza nou asumatei funcții de președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (,,constituit prin voința poporului”). Acesta a prezentat judecata Ceaușeștilor  ca ,,impusă de dorința, în acest sens, a tuturor cetățenilor României”. Să se ocupe de proces au fost mandatați (verbal) fostul protejat al Ceaușeștilor, generalul Stănculescu, Gelu Voican-Voiculescu și Virgil Măgureanu.  

Ce-a urmat a respectat funcțiile și algoritmul proceselor politice staliniste. Începând cu numirea secretă a completului de judecată, forma și fondul rechizitoriului, condamnarea la moarte și execuția imediată… Pe asesorii populari i-au luat cu japca din unitate. Regizorul evenimentului a fost, incontestabil, generalul Stănculescu. ,,Îi facem aici” a comandat el, înaintea procesului, locul execuției.

Cu asentimentul noilor apropiați, Brucan lucra deja la recrierea istoriei.  Povestea lui despre proces, se-ntemeia pe atacul asupra garnizoanei Târgoviște. Când Frontului i s-a comunicat că devenise periculos, au decis să-i termine repede pe Ceaaușești, a mințit-o el pe Marion Georges. ,,Dacă securitatea i-ar fi eliberat, România ar fi fost într-o baie de sânge, un război intern cumplit, zicea fostul gazetar. Nu am avut de ales. Nu am fost siguri că armata va putea rezista atacurilor (…) Decizia noastră de a-i executa pe Ceauşeşti a fost corectă, nu doar pentru că după aceea inamicul a oprit lupta, dar şi pentru că poporul dorea profund această execuţie şi noi ştiam asta. În politică, asta este ceea ce contează. Între susţinerea populară şi reticenţele manifestate în străinătate, noi am ales rapid”.

Dar ce știa poporul atât de des și de fără rost invocat?  “Anticristul a murit în ziua de Crăciun”, a fost titlul știrii senzaționale transmisă în seara de 25 decembrie 1989 la televiziune.

“Ceea ce s-a desfăşurat acolo nu se poate constitui într-un act  juridic care să poarte calificativul de proces şi nici nu putem să ne îngăduim să mânjim şi istoria Justiţiei cu aşa ceva”, a recunoscut mult prea târziu Constantin Lucescu, apărătorul din oficiu al soţilor Ceauşescu. În fapt, freneticul lor acuzator.

Inculpații au fost învinuiți că făcuseră 60 000 de victime, că organizaseră acţiuni armate împotriva cetăţenilor şi puterii de stat, că au distrus bunuri, că încercaseră să fugă din ţară,  că dețineau peste un miliard de dolari în străinătate… În termenii juridici ai vremii: genocid asupra poporului român, infracțiunile de acte de diversiune, subminarea puterii de stat și a economiei naționale. Nu și-au dat seama însă că vor fi împușcați imediat. Au crezut că-i vor urca în elicoptere. ,,Legați-i și la zid cu ei!” – le-a comandat Stănculescu parașutiștilor aduși de la Boteni pentru aceasta.

Dar dovada, unde-i dovada?, a reluat imediat și presa străină  ,,impertinența” nevestei lui Ceaușescu privind conturile din străinătate. ,,Chiar Elveţia ne-a asigurat că ne va înapoia banii depozitaţi pe teritoriul său, a lansat  Brucan noi legende.  Fratele lui Nicolae Ceauşescu, Marin, era de 15 ani şeful misiunii comerciale la Viena. El a făcut depozitele din băncile elveţiene. A dispărut”. Dispăruse într-adevăr, din lumea aceasta, ucis sau sinucis în sediul agenției comerciale române din Viena…

România intrase în era democrației prin minciuni mai mari decât ar fi îndrăznit Ceaușescu să născocească.