Secretul dragostei cu Dragonul roșu

Relațiile aparte dintre România și țara Dragonului Roșu n-au debutat în  coup de foudre. Vom sintetiza în cele ce urmează începutul a ceea ce s-a numit în epocă ,,marea prietenie româno-chineză”.  

Pe urmele spătarului Milescu

Românii nu se pot lăuda de-a fi dat mari aventurieri lumii. De singulară temeritate rămâne călătoria Spătarului Nicolae Milescu care, aflat în slujba ţarul, ajunsese în China, în secolul al XVII-lea. Următoarea călătorie aventuroasă pe acele meleaguri s-a petrecut abia peste trei veacuri. În 1953, ansamblul artistic al Casei de Cultură a Armatei a efectuat un turneu de trei luni cu prilejul aniversării a patru ani de la revoluția comunistă chineză. Directorul instituției care patrona turneul era Corneliu Mănescu, viitorul ministru de Externe din 1961-1974. 

Cântecele și dansurile românești au fost bine primite de gazde, după cum mi-a povestit, în amurgul vieții sale, fostul șef al diplomației românești. N-au lipsit nici neașteptatele incidente care amenință compromiterea voiajului. După două săptămâni de călătorie cu trenul, românii s-au năpustit asupra bucatelor oferite de gazde. Deosebit de ce văzuseră până atunci era și vesela chinezească. Câțiva au luat, pe dată, inițiativa păstrării ei ca amintire. Noroc că oaspeții și gazdele nu-și înțelegeau unul altuia limba. Cu talentul diplomatic înnăscut, Mănescu a găsit, imediat, soluția. A făcut liniște printre artiști, cerându-le să mimeze voia bună la cuvintele lui. Cu zâmbet larg le ordona să pună la loc tot ce furaseră, cu tot atâta măiestrie ca la dispariția lor de pe masă …

Chinezii întâmpinau ansamblul românesc ca pe-o înaltă delegație: cu mitinguri, steaguri și flori. Multe lozinci purtau inscripția ,,Stalin-Mao-Dej”. Uniunea Sovietică și China colaborau în spiritul ,,internaționalismului proletar”. Deși frăția nu funcționase atunci când liderii de la Pekin ceruseră accesul la secretele fabricării bombei atomice deținute deja de sovietici.

Interesul gazdelor pentru solii folclorului românesc a mers până la invitarea șefului delegației, colonelul Corneliu Mănescu, în Palatul Interzis de către Mao Tze Dun. Povestea călătoriei în China i-a interesat deosebit și pe conducătorii români.

Ridicat la gradul de general după acel succes, episodul chinezesc a contat pentru Mănescu drept început de bun augur în cariera politică.

Ciocnirea civilizațiilor sau ,,nepotrivirea de caracter” a liderilor?

Moartea lui Stalin  a bulversat lumea comunistă. Atunci s-a văzut, după observația istoricului Francois Furet, paradoxul unui sistem dependent până-ntra-atât de conducătorul lui, încât moartea aceluia afectează însuși sistemul.

Curând s-a concretizat și asimetria dintre meritele revoluționare ale lui Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin, și Mao Tze Dun, pe de-o parte și pretențiile Kremlinului de hegemon, pe de altă parte. Situație comentată în acești termeni de către Corneliu Mănescu: “După moartea lui Stalin începuseră divergenţele între cele două mari puteri ale lumii comuniste. Ele erau vizibile ca dispute ale lumii ideologice. Fondul mai profund putea fi şi diferenţa dintre Mao şi Hruşciov, dintre personalităţile celor doi. Stalin era aureolat de participarea la organizarea revoluţiei bolşevice victorioase; apărea, după război, ca şi un campion al victoriei. Mao, la rândul lui, fusese fondator al Partidului Comunist Chinez, organizase “marşul cel lung”, apărea, de asemenea, ca un conducător victorios. Stalin şi Mao puteau avea staturi asemănătoare. Faptul că Uniunea Sovietică fusese prima ţară din lume unde se construia socialismul, iar Moscova era “capitala“ tuturor celor care îmbrăţişau ideile comuniste îi conferea lui Stalin un ascendent asupra tuturor. Venirea lui Hruşciov la putere a fost o mare schimbare a poziţiei PCUS în confruntările ideologice. Pe lângă Mao, Hruşciov fusese un oarecare consomolist, apoi activist de partid ce nu putea să se laude cu nimic. Pretenţia sa de a avea supremaţia asupra lui Mao părea caraghioasă”.

Într-o primă etapă însă, conducerea de la Bucureşti s-a manifestat ca un prețios susținător hrușciovist. Dovadă în acest sens e implicarea în ,,soluţionarea contra-revoluţiei” ungare din 1956.

În paranteză fie spus, autorul moral al sângeroasei confruntări dintre trupele sovietice și revoltații maghiari pare a fi fost tocmai Mao. Conform declarațiilor făcute de liderul chinez la întâlnirea cu delegații români care-au vizitat China în octombrie 1964, întregul Birou Politic al PCUS împărtășise opinia retragerii trupelor sovietice din Ungaria. Dar Liu Shaoqi şi Deng Xiaoping, trimișii chinezi la consultările de la Moscova asupra crizei budapestane, și-au anunțat retragerea în semn de protest. Poziția chineză pretindea menținerea pozițiilor comuniste și înăbușirea revoltei maghiare. Hrușciov a cedat trimițând trupe noi împotriva ,,fraților” unguri.

Românii au respectat tradiția ,,fratelui mai mare” instituită de Stalin după moartea acestuia și sub aspectul relațiilor dintre ambasadorii comuniști la Beijing. Conform raportului expediat Centralei la 25 mai 1959 de Barbu Zaharescu, noul ambasador român în China, Pavel Iudin, omologul sovietic în post, i-a promis tot ajutorul: acces la buletinul presei chineze (scos zilnic de diplomații sovietici) şi consultanță permanentă din partea diplomaților și specialiştilor ambasadei URSS. Iudin i-a prezentat  proaspătului coleg și câteva practici chinezești mai deosebite. Fără a le blama însă. Înființarea comunelor populare în locul cooperativelor agricole în stil sovietic, a pus-o pe seama specificului național. Când Zaharescu s-a arătat surprins că ofiţerii chinezi sunt obligaţi să împărtășească viața de cazarmă a soldaților, aceștia din urmă având și dreptul să-i critice, Iudin i-a ,,scuzat” prin trecutul de partizani. Dar pentru “războiul adevărat” vor fi înzestrați de sovietici, zice el. Deși, după ,,raportul secret” prezentat de Hrușciov în 1956 prin care condamnase cultul personalității lui Stalin, printre chinezi și sovietici trecuse o pisică neagră. Pe chinezi îi nemulţumea anularea de către Moscova a acordului de cooperare nucleară încheiat cu ei în 1957, ajutorul economic sovietic acordat Indiei și principiul coexistenței pașnice la care convenise Hrușciov  cu americanii.

La Conferinţa din noiembrie 1957 de la Moscova, unde-au apărut deschis divergenţele de opinii dintre sovietici și chinezi, românii nu s-au manifestat. Accidentul de pe aeroportul Vnukovo, soldat cu moartea lui Grigore Preoteasa și spitalizarea celorlalți delegați, i-a îndepărtat de scandal.

Până-n 1963, românii și-au însușit, cuminți, interpretările sovietice asupra Chinei.

Socialismul în stil chinezesc 

La București, în iunie 1960, s-a scindat public mişcarea comunistă mondială. La Conferinţa partidelor comuniste și muncitorești, gazdele au ținut partea sovieticilor care-au pus în discuție ,,devierile” chinezilor  de la calea dreaptă a ideologiei și practicilor comuniste. Tactiva viza reîntronarea “unităţii” sub bagheta Moscovei.

În Darea de seamă prezentată de Gh. Gheorghiu-Dej în şedinţa plenară a CC al PMR din 1 august 1960, devierile chinezești sunt prezentate plastic, cu exemple ca acestea:

,,Este cunoscut azi mult mai bine decât în trecut că în China au început să capete circulaţie un număr de teze care nouă, la început ne păreau aşa ca având o nuanţă, un caracter chinezesc, că noi nu înţelegem ce ar reprezenta aceasta şi ne străduim să ne dăm seama. Am în vedere în primul rând cele spuse de ei “să înflorească toate florile”, “să se întreacă cele 100 de şcoli”. Despre care “flori” poate fi vorba să înflorească? Despre care ”şcoli” poate fi vorba să se întreacă? (…)  După ce au dezbătut în lung şi în lat teza “să înflorească toate florile” şi “să se întreacă toate şcolile”, atunci n-au întârziat să-şi facă apariţia şi manifestări rezultate din aceste dezbateri. Diferitele curente caracteristice diferitelor categorii sociale au luat curaj, au pornit-o pe calea lozincii acesteia  şi au început să-şi afirme tezele lor care erau contrare concepţiei noastre despre lume şi viaţă, contrare tezelor marxism-leninismului. Şi într-adevăr începuse de-acum să înflorească acele flori şi să se manifeste acele şcoli care au atras după sine măsuri. Au fost arestaţi, au fost condamnaţi, pare-se au fost şi împuşcaţi. (…) În lupta ideologică, cu manevra pe care au făcut-o, au reuşit, hai să zicem, să reteze capetele unui număr mai mare sau mai mic de reprezentanţi şi aceasta este dacă vreţi o nebunie, o aventură ceva de neînchipuit. (…)

Au mers departe de tot, au răspândit teoria grevelor, că în condiţiile construcţiei socialismului există împrejurări când apar contradicţii, contradicţia dintre popor şi conducere, între conducători, în sânul popoarelor, s-au încurcat în atâtea contradicţii încât au ajuns la concluzia că în anumite condiţii masele de muncitori trebuie să facă greve şi au recunoscut că pot face şi trebuie să facă greve. (…)

Trecând la comunele populare au săvârşit o serie întreagă de abateri, au băgat acolo toate crătiţele şi toate oalele. S-a desfiinţat şi viaţa de familie, i-au băgat cum ne-njurau capitaliştii: “la cazan”, îi scoală cu goarna, îi duce la muncă cu goarna, îi culcă cu goarna, îi pune la instrucţie la cataramă, merg pe principiul înarmării întregului popor. (…)

Apoi au adoptat dezvoltarea în salturi, nu un mers rectiliniu, un mers uşor ca “saltul mic”, “saltul mijlociu” în diverse activităţi atât în partid cât şi pe linie pe stat. (…)  Au luat sub focul criticii principiul cointeresării materiale, că ar face parte din dreptul burghez şi cine se călăuzeşte după acest principiu are chipurile o atitudine revizionistă, o atitudine antimarxistă (…) Se ştie că fără cointeresare materială nu poate exista progres şi nu se poate nivela viaţa aşa cum au încercat ei. Ai un costum albastru pentru un an de zile, îţi dă căniţa de orez, dar nu te întreabă dacă ai produs mai mult. (…)

În ceea ce priveşte industria, au scormonit acolo nişte lozinci: “să mergem pe ambele picioare”, să mergem şi cu agricultura şi cu industria şi când au văzut că au scrântit-o atunci au spus “cu un picior să mergem mai tare”, în industria grea să dăm mai mult metal. Au scornit o teorie că nu este favorabil să mergem pe întreprinderi mari specializate, că putem organiza activitatea în producţia metalului încât să întrecem Anglia în nu ştiu cât timp şi să facem saltul mare, apoi să facem un salt şi mai mare, toată această politică a salturilor care şi acum o promovează cu încăpăţânare. Au creat cuptoare de topit fier şi în universitate şi la ministere, nu ştiu dacă şi Mao Tze Dun unde locuia nu avea un cuptor de topit minereu de fier. Toată lumea era obligată să caute minereu de fier, şi se căuta, s-a dus lumea să caute fier.(…)

Mai mult, chiar, au mers să adopte şi metode din acestea ca membrii din conducere să meargă jos la lucru manual, să lege mai strâns practica de teorie. În Albania, preşedintele este tractorist, însă dacă ai să-l compari cu toţi ceilalţi tractorişti, ce randament dă el faţă de ceilalţi? O să trebuiască să-l critici mereu pentru activitatea slabă, pentru că nici vârsta nu-i permite, nici timpul, el este preşedinte. Tovarăşii chinezi au încercat şi la noi şi în alte părţi au invitat la Ambasadă o serie de lucrători din domeniul culturii, cadre care desfăşoară activitate în acest domeniu. La un ceai li s-a arătat un film unde arăta cum Mao Tze Dun cară cu cobiliţa apă şi toţi chinezii râdeau cu gura până la urechi şi spuneau mai mult, mai mult, să pui cărbuni în cobiliţă!” 

Curând însă, poziţia României s-a schimbat cu 180 de grade, orientându-se în căutare de sprijin tocmai către îndepărtata Chină.

Sub “umbrela chinezească”

Unitatea de păreri a conducerii românești cu sovieticii s-a fisurat vizibil la Consfătuirea de la Moscova  a reprezentanţilor partidelor din ţările membre ale CAER din 6-7 iunie 1962. Acolo s-au discutat Principiile fundamentale ale diviziunii internaţionale a muncii la care se opuneau românii. În aceeași lună, Hruşciov efectuase și o călătorie în România. Contrar uzanțelor, și-a criticat public gazdele. Voia, se pare, să-i intimideze ca să renunțe la opoziția subordonării la deciziile economice ale Moscovei. Conform planurilor diviziunii muncii în CAER, românii şi bulgarii erau meniți să se ocupe de agricultură.

Au rezistat la planul acesta prin strategii diverse. În 1963, după mărturia lui Corneliu Mănescu, a venit momentul când Gheorghiu-Dej i-a cerut să stea de vorbă cu ambasadorul chinez la București ca să-i explice poziţia României în CAER. Și să-i declare că dorim relații normale cu China, indiferent de poziţia sovieticilor. În plină schismă sovieto-chineză, ambasadorului ,,îi cădeau ochii de uimire”, după expresia fostului șef al diplomației  românești. Rezultatul întrevederii a fost invitaţia adresată premierului Maurer de a vizita  China. O primă delegaţie românească de înalt nivel, condusă de Ion Gheorghe Maurer, a vizitat China la 2-10 martie 1964. Conform mărturiei lui Corneliu  Mănescu, obiectivul ei consta în tatonarea unui punct de sprijin. “Nu m-am dus acolo ca să mediez conflictul ruşilor cu chinezii, mi-a mărturisit și fostul premier Maurer peste trei decenii. M-am dus cu scopul de a face China să înţeleagă politica noastră ca o politică de ieşire de sub hegemonia sovietică. Să câştigăm, deci, sprijinul Chinei. Când am ajuns la Pekin, Mao Zedong m-a primit foarte prost, convins probabil, şi el, că eu vin în China ca să sprijin interesele sovieticilor. Mao m-a şi întrebat: „Voi, românii, de partea cui sunteţi?“ şi eu i-am răspuns: „De partea marxismului“. Am avut după aceea, zece zile de discuţii cu Zhou Enlai, primul ministru. A fost timp suficient să-i explic politica României în ceea ce priveşte URSS şi, în general, ceea ce se întâmplă în România. I-am mai spus şi că pentru a ieşi de sub hegemonia sovieticilor avem nevoie de sprijinul Chinei”.

Imediat după anunțul plecării delegaţiei românești în China, şeful Legaţiei SUA la Bucureşti, William A. Crawford a solicitat o întâlnire cu ministrul de Externe Corneliu Mănescu. S-a interest, la modul cel mai direct, de scopurile călătoriei. Aceste vizite sunt normale, i-a răspuns Mănescu. ,,În ceea ce priveşte apropierea noastră de poziţiile exprimate de chinezi – asupra cărora el insista să întrebe – i-am spus că apreciem anumite poziţii ale lor, și-a amintit Corneliu Mănescu. După cum apreciem şi anumite poziţii ale sovieticilor, iar pe altele, nu. După cum şi noi românii avem idei proprii cum sunt şi cele exprimate în cadrul CAER. Americanii deveniseră atunci foarte interesaţi de China şi aveau dreptate”.

Satisfacția ambelor părți s-a dovedit și printr-o a doua întâlnire de înalt nivel, în toamna lui 1964. Delegația românească care-a răspuns invitației chineze a condus-o și de această dată premierul Maurer.
Așa a început acea extraodinară relație. Sub ,,umbrela chinezească”, România a debutat noul curs al politicii sale externe, anunțat prin Declarație din aprilie 1964. Prin practicarea unui joc de pendul între cei doi mari poli ai lumii comuniste – Moscova şi Beijing – conducerea de la București a reușit să imprime accente proprii politicii sale. Să ai un prieten în Tratatul de la Varșovia și în CAER-ul dominat de sovietici, a fost dar nesperat  pentru chinezi. Pe parcursul anilor următori, chinezii au aflat în români buni mesageri în intermedierea relațiilor cu Statele Unite ale Americii și eficienți susținători ai admiterii lor în ONU.