Propaganda comunistă – tehnici de prestigiu și influență externă

Regimul comunist din România a pus la punct un întreg arsenal de tehnici şi metode propagandistice prin care să-şi vândă imaginea în Occident. Recurgând la practici perfide şi reuşind în multe cazuri să-şi facă din duşmani prieteni şi să-i transforme în agenţi de influenţă, regimul comunist din România chiar a reuşit să seducă Occidentul şi pe reprezentanţii săi cei mai importanţi la vremea respectivă. Dar până la un punct, aşa cum reiese dintr-o discuţie cu istoricul Lavinia Betea.

Reporter: Doamna Lavinia Betea, când și de ce decid liderii români că au nevoie de o propagandă favorabilă în exteriorul țării?

Lavinia Betea: Moartea lui Stalin a schimbat în mare măsură practicile regimului comunist. Printre altele, noul lider al PCUS, Nikita Hrusciov, a decis că Uniunea Sovietică şi întreg lagărul comunist vor avea un alt tip de relaţii cu partea adversă, numită atunci lagărul imperialist, relaţii pe care le subsumase principiului coexistenţei paşnice. Adică, ambele sisteme pot coabita paşnic împreună, se vor întrece prin muncă, printr-o anume etică etc. Hrusciov estima că, la final, va ieşi victorios sistemul reprezentat de el. În privinţa propagandei externe, strategia pentru toate ţările lagărului socialist a continuat să fie coordonată de Moscova. La fel cum se făcuse şi până atunci, după Cel de al Doilea Război Mondial, cu toate celelalte strategii. În privinţa propagandei, repartierea emigranţilor din Occident ar fi fost un prim pas. Pentru că acolo ei erau extraodinar de credibili în campaniile duse împotriva politicii ţărilor de origine. A-i apropia, a-i aduce la tine acasă, a-i pune sub control devenise un obiectiv. Seducția lor mergea până la acordarea unor privilegii ce însemnau pentru fugarii de altădată împlinirea unor visuri de tinerețe. Dar nici aceasta nu era o noutate, pentru că şi Stalin încercase după războiul civil să aducă acasă personalităţile ruse emigrate în Occident în anii războiului civil.

Rep: Spuneţi că propaganda comunistă era coordonată de la Moscova, dar nu era particularizată pentru fiecare ţară din blocul comunist? În ce măsură liderii comunişti din fiecare ţară aveau posibilitatea să-şi facă propria strategie?

LB: Din păcate, acestea sunt subiecte foarte sensibile în argumentația cu dovezi de arhivă. La noi și în celelalte țări ex-comuniste. Astfel că nu avem lucrări de sinteză, lucrări comparative, care să conducă la date concludente. Pot să spun însă că a existat o strategie comună, deoarece toate ţările din lagărul socialist au înfiinţat aşa-numitele comitete, comisii de repatriere în acelașți an, 1955, Comisiile recurgeau toate la nişte momeli. Aceleași însă?! Să vă explic însă strategia românească. Inspirată, s-ar spune, de practica vânătorilor de a-și momi vânatul imitând chemările animalului pe care vrei să-l aduci în bătaia puştii din perioadele sale de rut.  Sau să faci pasărea să intre cu capul în laţul pregătit, aducând, în apropiere, colivii cu surate. La noi, această falsă chemare de dragoste s-a numit revista „Glasul Patriei”, apărută în 1955, sub egida Comitetului de repatriere, subordonat Ministerului Afacerilor Interne.  Sub această denumire, publicația a fost editată şi difuzată până în 1972. Apoi şi-a schimbat numele dar scopul publicaţiilor pentru străinătate s-a menținut. E greu însă să găsești analize serioase, adică obiective, despre publicația amintită. Și iată de ce.  Articole din „Glasul Patriei” poartă semnăturile unor ilustre personalităţi din perioada interbelică. Unii dintre ei, foşti deţinuţi politici, reinsertaţi în viaţa culturală a României după etapa ,,luptei de clasă”. Iar, după anii 90, simboluri ale ,,rezistenţei prin cultură”. Atunci, când scriu despre „Glasul Patriei” ori se referă la manipularea efectuată prin această publicație, cei care sunt tributari acestor personalităţi ori aderenți ai modelului explicativ desemnat prin sintagma ,,rezistenței prin cultură”,  se prefac a uita anumite ,,colaboraţionisme” . Este, dacă vreți, un retur la gândirea prelogică exprimată prin dihotomia personajelor de basm: fie buni fără pată, fie răi cu desăvârșire. Cel mai adesea se face uitat publicistul şi criticul literar George Ivaşcu. Adică tocmai redactorul-şef al ,,Glasului Patriei”. De ce? Pentru că, tocmai după această probă de fidelitate, puternicii vremii l-au numit redactorul-şef al prestigioaselor reviste culturale „Contemporanul” şi „România literară”.  Așadar, cum poţi tu, care-ai făcut o anume carieră, susținută și de paginile „României literare”, să te asociezi cu un ,,colaborationist” precum George Ivaşcu?! Mai ales dacă te-ai relansat și ca anti-comunist. Ocultată e și biografia lui George Ivaşcu anterioară momentului ,,Glasul Patriei”. Se spune că a fost arestat, condamnat la moarte în procesul Pătrăşcanu, că l-au grațiat  în ultimul moment…! Ei, eu l-am ,,cunoscut” pe George Ivaşcu în dosarele anchetei şi procesului lui Pătrăşcanu. Era și el printre cei circa o sută de anchetaţi. Dar, și aici, s-a plasat în categoria aparte a celor care începeau să colaboreze cu anchetatorii. A trecut chiar de partea cealaltă a baricadei, fiind folosit ca ,,agent de cameră” pentru alți deținuți. Provocator, trăgător de limbă cum li se mai spunea informatorilor cu astfel de misiuni. N-ar fi corect să mă exprim astfel fără atenționarea că închisoarea, spaţiile acestea de anchetă sunt nişte medii cu totul şi cu totul aparte. Nu putem judeca nici comportamentele anchetaților după principiile funcționale în sfera normalităţii. Dar, după reacțiile unuia ca Ivașcu la astfel de încercări, acela putea fi considerat om de încredere. În primul rând că purta o lesă secretă, nevăzută de subalterni și colaboratorii scriitori. Unuia ca acesta I se puteau încredința misiuni delicate precum coordonarea „Glasului Patriei” şi mai apoi ale prestigioaselor reviste culturale amintite. Să ştiţi că în „Glasul Patriei” publicau Nichifor Crainic, Constantin Noica, CC Giurescu, Vladimir Streinu, Ion Vinea, Radu Gyr, Dumitru Stăniloaie, Şerban Cioculescu, Păstorel Teodoreanu. Chiar şi Arghezi, care nu fusese deținut politic, dar trăise purgatoriul dizgraţiei. E extraordinar să citeşti astăzi o poezie de-a lui, apărută acolo, „Foaie verde de Paris”… Nu sunt însă deloc amuzante la lectură autocriticile lui Constantin Noica. Un spirit ales care-şi face mea culpa pentru ideile sale greşite de dinainte de 1944. Spuneam însă că mediul închisorii nu este unul obişnuit şi că acolo deprinzi o psihologie a victimei. Dacă suporţi repetat şi vreme îndelungată agresiuni fizice şi/sau psihice, ajungi la un moment dat să crezi că meriţi asta. Ajungi să vrei să ,,te îndrepţi”. Mecanismele perfide ale reeducării deţinuţilor de la Aiud, în vederea eliberării lor, au avut în vedere aceasta. Din punctul de vedere al regimului era o tactică extraordinar de perversă. Vă amintiţi replica aceea din „Răzvan şi Vidra”: ,,Răzbunarea cea mai cruntă este când duşmanul tău/ e silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău.”

Rep: Vă întrebam dacă existau particularităţi ale propagandei din fiecare ţară comunistă, asta şi pentru că Nicolae Ceauşescu a cam ieşit şi s-a evidenţiat în grupul sovietic, cam avea o opinie distinctă, separată. Probabil de aceea a şi fost primit de Regina Angliei, de preşedintele Carter, după ce anterior România fusese vizitată de preşedintele Nixon. Cum vă explicaţi aceste lucruri? Cum a reuşit, prin ce mijloace?

LB: Nevoile speciale de imagine ale regimului de la Bucureşti au început înainte să fi venit Ceauşescu la conducerea partidului. Le-a conștientizat Gheorghiu-Dej când s-a decis pentru o politică a ,,porţilor deschise” ale economiei româneşti – atenţie, ale economiei -, pentru tehnologia avansată occidentală şi americană. O politică a naţionalismului comunist, în care se dorea şi spargerea unității de monolit a lagărului, dirijată de sovietici. Să ştiţi că aceasta a fost şi cauza celei mai extraordinare strategii de imagine reprezentată de eliberarea deţinuţilor politici din închisori, în perioada 1962-1964. Vă daţi seama ce impresie a făcut în Occident faptul că România „demonstra” că nu mai are deţinuţi politici? Tot pe-atunci, regimul de la Bucureşti şi-a eclerat imaginea prin aceea că a încetat bruiajul emisiunilor în limba română difuzate de Radio Europa Liberă. Uniunea Sovietică şi celelalte ţări au făcut-o abia în vremea lui Gorbaciov. Noi am fost prima ţară care, din 1962, nu mai bruiam aceste emisiuni. Apoi, s-au folosit artiştii ca agenți de influență. Să trimiţi peste graniţe, mai ales în Occident, ansambluri folclorice, formaţii de teatru, muzică etc, expoziţii, au sporit extraordinar prestigiul României. Arta operează cu simboluri universale. Să ştiţi că regimul Ceauşescu a diversificat încă tehnicile, dar a continuat linia lui Dej.

Rep: Dar Occidentul nu avea oamenii săi şi informaţiile sale de la sursă? Nu ştia ce se întâmplă în realitate şi că în fond era vorba doar de propagandă?

LB: Da, dar Occidentul era foarte interesat de politica regimului de la Bucureşti. Occidentul și Statele Unite priveau cu enormă simpatie către acest spărgător de grevă. Cam așa apărea Ceauşescu în ochii lor, prin fronda pe care o făcea în Tratatul de la Varşovia. Vă daţi seama ce însemna un astfel de om? Aceasta era latura politică a interesului. Exista și una economică. Exact ca acum. Să ai relaţii comerciale, să-ţi vinzi anumite linii tehnologice în Est însemna o afacere bună. Regina Angliei l-a primit pe Ceauşescu în vederea afacerilor, cumpărăturilor pe care noi urma să le facem din Marea Britanie. Am face o mare greşeală să ne imaginăm că în materie de politică există îngeri şi diavoli. Interesul naţional este întotdeauna cel care primează într-o politică bună. Ori, Occidentul, din acest punct de vedere, acţiona absolut raţional.

Rep: Îşi urmărea interesul lui…

LB: Sigur că da. Cum este şi firesc. Preşedintele Americii nu acționează într-o armată a îngerilor, ci pur şi simplu în interesul Americii. Iar interesul americanului este creşterea PIB-ului, al salariului său, determinate și de mai bunele afaceri ale țării sale în lume. Ori, România reprezenta în acel timp o foarte bună afacere. Din multe puncte de vedere.

Rep: Atunci, drepturile omului, ale individului erau şi pentru Occident situate mai jos decât interesele economice proprii?

LB: Vedeţi că se fac astăzi foarte multe confuzii. Sintagma aceasta a drepturilor omului a început să fie utilizată în politică, cu sensurile actuale, după acordurile de la Helsinki. În a doua jumătate a anilor 70. Nu uitaţi că timpul despre care noi vorbim era unul în care aveau loc acele extraordinare mişcări de eliberare naţională ale fostelor colonii. Era timpul când negrii militau pentru drepturi egale cu albii tocmai în democrata Americă. Vorbim despre timpul cînd s-a produs și asasinatul lui Martin Luther King. Vorbim de anii războiului din Vietnam. Atunci, în anii 60 – 70, se manifesta Ceauşescu în Tratatul de la Varşovia împotriva creșterii cheltuielor de înarmare a blocului comunist, făcea oficii de mediere între americani, Vietnamul de Nord şi cu China. În anii respectivi, operăm cu alte unităţi de măsură decât cele de la sfârşitul anilor 80 sau cele actuale…

Spuneam despre Ceauşecu că a diversificat tehnicile de propagandă în străinătate. Există o şedinţă a conducerii partidului din 1967, de stenograma căreia dispunem, pe tema activității în rândul emigraţiei române. De unde aflăm că a suportat finanţări de la Bucureşti. Că Bucureştiul finanţa reviste şi asociaţii ale emigraţiei româneşti în străinătate, că trimitea mesageri potriviţi, că sprijinea până şi concerte de colinde. Şi poate că nu e lipsit de importanţă să spunem – dar iarăşi trebuie să contextualizăm – că Nicolae Ceauşescu avea mari cuvinte de apreciere – atenție, atunci! – faţă de rabinul Moses Rosen. Care, spune el, a făcut mai mult pentru România în SUA decât Ambasada României la Washington. Nu avem voie să încurcăm timpul și faptele. În influențarea emigrației române s-a implicat de asemenea mult. Viza creşterea prestigiului său prin atragerea unor voci. Un caz interesant este Pamfil Şeicaru. Marele gazetar din perioada interbelică fusese condamnat în 1945 la moarte în contumacie. Dar în decembrie 1966, printr-un decret unic, emis de Consiliul de Stat, şi nedat publicităţii, Pamfil Şeicaru a fost graţiat, cu motivaţia că are o atitudine corespunzătoare desfăşurată în străinătate, prin scris în favoarea ţării noastre. Apoi a fost ajutat financiar să publice cărţi şi articole în care elogia – poate nu-i cuvântul cel mai potrivit – independenţa lui Ceauşescu faţă de Moscova. Şi să ştiţi că Pamfil Şeicaru a fost adus în secret la Bucureşti, să vadă demonstraţia de la 23 august 1977. Cam la fel se proceda cu deţinuţii politici în procesul ,,reeducării” de la Aiud, pe la începutul anilor 60. Îi încărcau, în secret, în dube şi-i plimbau prin ţară ca să admire realizările socialismului. Ulterior să-și scrie autocritica şi să afirme că ţara arată mai frumos decât în visurile lor. Au fost încercări de câştigare de partea lui Ceauşescu a lui Mircea Eliade. Pe Mircea Eliade, pe actriţa Elvira Popescu i-a vizitat acasă Corneliu Mănescu, pe-atunci ambasadorul României la Paris. Mănescu –după mărturisirea pe care mi-a făcut-o el-, s-a dus cu o carte la Mircea Eliade pentru autograf. La Elvira Popescu era invitat frecvent. Tehnici de captare a bunăvoinței… Îmi amintesc și cazul folcloristului Harry Brauner. Fost deţinut, condamnat în procesul Pătrăşcanu. După ,,reabilitarea” din 1968 era trimis în străinătate, la expoziţiile organizate fratelui său, cunoscutul pictor suprarealist Victor Brauner, care trăise la Paris. Din străinătate îi trimitea scrisori soţiei sale, pictorița Lena Constante, fostă condamnată politic în același proces. Scrisori interceptate de Securitate, desigur, în care-i povestea cu ce personalităţi s-a întâlnit, cât de frumos le-a vorbit despre Ceauşescu, cum nu este antisemitism în România, căci el, evreu, călătorește, pe banii statului român, în străinătate. S-a mers apoi mai departe, cu repatrierea lui Henry Coandă. Revenit în ţară în 1969, pentru el s-a înfiinţat Institutul de creaţie ştiinţifică şi tehnică INCREST. În 1970 a fost primit în Academia Română. Dar, după moartea lui, în 1972, autorităţile nu şi-au ţinut promisiunea faţă de el: n-au organizat Fundaţia „Coandă”, au desfiinţat INCREST… Pentru că trebuia să rămână doar Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, condus de Elena Ceauşescu! S-a mers până la a i se livra o nevastă româncă lui Bokassa. Și încă mai departe pentru a se face o bună reclamă prin turiştii străini veniți pe litoralul românesc: acceptarea plajelor de nudiști în plină epocă a Codului eticii și echității socialiste.

Rep: În ce măsură arhivele epocii oferă indicii despre agenţii de influenţă?

LB: Găsim urme aleatoriu în arhivele provenite din nucleul puterii. Ca exemple de bune practici de influenţă în străinătate, Ceauşescu îi dădea pe Iosif Constantin Drăgan şi pe George Palade. Nu li se spunea lor agenţi de influenţă, dar erau cultivaţi în acest scop. Lui Palade I se trimiteau oameni dragi, Constantin Drăgan venea aici. Ceauşescu era mulţumit de efecte. Nu putem cita cu cote de arhivă, nu putem spune că de aici sau de dincolo rezultă că matematicianul, istoricul sau artistul cutare nu ,,au ales libertatea” pur și simplu atunci când au decis să rămână în străinătate. Putem conchide însă, cu argumentele apropierii lor anterioare de putere și după tehnicile de prestigiu de care-au beneficiat că erau ajutați de-ai ,,noștri” acolo. Pentru anumite servicii, desigur. Găseşti, din când în când, câte un capăt de informaţie strecurată în alte dosare. Aceşti agenţi de influență nu au fost şi nu sunt încă deconspiraţi. Va veni însă și timpul lor. Aţi văzut că Serviciile speciale franceze au desecretizat dosarele acelei acțiuni de compromitere a lui Ceaușescu. Cazurile Virgil Tănase şi Paul Goma, așa-zisa tentativă a lui Ceaușescu de răpire, otrăvire… Noi suntem mai înapoiaţi. Și… mai complicați. Când spun asta, am în minte altă ședință prezidată de Ceauşescu, în iunie 1967, care normează relaţiile Securității cu informatorii. Indicaţiile lui Ceauşescu îngreunează foarte mult deciziile de astăzi  ale CNSAS-ului privind stabilirea colaboratorilor. Pentru că acolo Ceauşescu spune textual: nu mai aveți voie să recrutați membri de partid ca informatori ai Securităţii, exceptând munca în străinătate. Nu am nevoie – zice el – de membri de partid care să se înfiltreze la legionari; legionarii să fie aceia care vin şi ne spun nouă ce-I pe-acolo. Dar și membrii de partid pot lucra ca informatori Securităţii, cu aprobarea prim-secretarului de judeţ, fiind recrutați pe anumite cazuri. Apoi – spune el – nimeni nu pleacă în străinătate fără a fi instruit. Vă daţi seama?! Deci nimeni nu putea să plece cu o bursă în străinătate sau într- delegaţie, fără să treacă de instructajul Securităţii. Dar instructajul acesta se făcea în cadrul ministerelor de profil, nu ,,acasă”, la Interne. O chestiune extraordinar de perfidă! Universitarul român trimis pentru un lectorat de limba română la o universitate vestică, nu mai era chemat la Securitate pentru zisul isntructaj, ci la Ministerul Învăţământului. Acolo, colonelul de Securitate sau ce grad o fi avut, apărea drept un ,,tovarăş din minister” care-i ţinea prelegerea despre ce are de făcut pentru imaginea țării. Iar, la înapoiere, putea să-i ceară și o informare. Dacă era cazul. În perfidia acestor mecanisme, putem găsi foști bursieri în străinătate cu informări în dosarele Securității, ei fiind convinși că le-au dat superiorilor pe linie profesională…

Rep: Chiar toţi cei care plecau în străinătate erau folosiţi de Securitate?

LB: Securitatea era subordonată partidului. În absolut toate cazurile, Ceauşescu spune explicit că acela care pleacă în străinătate servește ,,politica noastră”.

Rep: Pentru că, de exemplu, au fost şi înalţi prelaţi plecaţi în străinătate…

LB: Dar şi biserica era sub controlul Securităţii, sub controlul partidului. Explicit prin apartenența la FRontul Democrației și Unității Socialiste, condus de partid. Dacă noi vorbim despre o societate totalitară, cum putem să excludem segmente din ea, în ideea că acestea puteau fi democrate?

Rep: Şi feed-back-ul îl aveau de la toţi? Adică, toţi se conformau acestui instructaj?

LB: Vă daţi seama că, dacă nu se conformau, nu plecau. Nu există personalități culturale sau științifice de care să se fi temut, să zicem, securitatea. Sau conducerea partidului. Încă o data, vorbim de o societate totalitară.

Rep. Eforturile propagandistice şi până la urmă rolul pe care şi-l aroga regimul comunist din România nu erau prea mari pentru statutul pe care îl avea de fapt ţara noastră? Aminteaţi adineauri de Moses Rosen că…

LB: Eu nu mă îndoiesc nici un moment că Moses Rosen a fost un om de bună-credinţă, care-a iubit România. Sunt convinsă că a iubit foarte mult această ţară. Că şi-a iubit foarte mult comunitatea în fruntea căreia se afla. Politica externă pe care o făcea România în acel moment merita sprijinită. Sunt convinsă că acestea au fost raţionamentele lui Moses Rosen şi ale altor oameni. Încă o dată: nu putem să tratăm regimul comunist ca fiind o epocă monocromă și monotonă, în sensul că anii 50 sunt identici cu anii 80. Spre exemplu, în anii 80, Ceauşescu ajunge la concluzia plăţii datoriei externe cu orice preț. Nu mai avem valută pentru schimburile culturale, nu mai cumpărăm tehnologie din străinătate. S-a făcut antipatic şi în felul acesta pentru „lagărul” advers. Atunci şi propaganda este dominată de figurile celor doi: Nicolae şi Elena Ceaușescu. Poate că vă sună ciudat, dar să ştiţi că în anii 60 și Securitatea depunea eforturi pentru traducerea autorilor români în străinătate. Evident, pentru cărţile care conveneau regimului. Dar în anii 80, eforturile sunt pentru promovarea celor doi: a lui şi a ei. Lor li se traduceau și cărţile. În tehnicile lui de prestigiu o figură reușită a fost biografia plătită unui jurnalist francez, Michel Hamelet, în 1971. Ceauşescu îl copiase aici pe Carol al II-lea care plătise și el, în Franţa, un număr din ,,L’illustration” pentru promovarea imaginii sale. În ce-o privește pe Elenei Ceauşescu, voi aminti iarăși ceva neplăcut unora care vor să vadă lumea în alb şi negru. Înaintea primirii ei în Academia Română, cei care i-au dat un titlu academic au fost americanii. În 1973, Elena Ceauşescu a devenit membru activ al Academiei de Ştiinţe din New York. Aceşti pragmatici americani, care-au reușit astfel să-i facă o plăcere lui Ceauşescu. Și nu din curtoazie. S-au făcut, bunăoară, diverse speculaţii de ce-a venit Nixon în România, în 1969. Era prima vizită a unui preşedinte american într-o ţară comunistă. Şi speculaţiile au mers –pentru că documentele erau strict secrete – până la a spune că, vezi, Doamne, preşedintele Statelor Unite fusese măgulit că-i dăduse Ceauşescu atenţie pe vremea când era un nimeni. Ca şi cum am vorbi despre un naiv sedus de complimentele unui lider din Balcani. Nu! În 69, în convorbirea secretă dintre Nixon şi Kissinger, de o parte, de cealaltă Ceauşescu şi Maurer, lui Ceauşescu i se cere pur şi simplu medierea relaţiei cu Mao Tse Dun. Iar titlul academic dăruit Elenei Ceauşescu s-a obținut prin strategii operate prin Direcţia de informaţii externe. Pentru că ei erau abilitați să depisteze o persoană din interior care ar putea să facă demersurile. Iar acea persoană a fost un om de ştiinţă cu origini în Bucovina, care-a fost acroşat și cointeresat prin ,,tehnici specifice” să miște lucrurile. Mai putea să zică ceva academicienii români, de vreme ce ea primise deja o astfel de recunoaştere științifică?! Psihologic vorbind, vom spune că, spre deosebire de animale, acţiunile omului sunt guvernate de interese. Interesul nu are conotaţii negative ca în limbajul natural. Comunităţile moderne, comunităţile bine guvernate își promovează interesele. Interesele comunitare. De fapt, interesul naţional este esenţa politicului. Și în această globalizare, o politică bună și în folosul cetățeanilor în numele cărora trebuie să acționeze politicienii este aceea a interesului naţional.

Rep: De ce până la urmă propaganda comunistă n-a mai funcţionat la sfârşitul anilor 80?

LB: Şi aici sunt nişte dedesubturi ale istoriei trăite. De fapt, sistemul comunist a intrat în implozie de la începutul anilor 70. Dar nu se vedea cu ochiul liber. Atunci, ţările comuniste au început să împrumute bani din Occident. La început au făcut-o cu voia Moscovei şi cu intenții perfide. Hrusciov cita o zicală rusească: tunde și părul de pe câine. Sperau ca tocmai cu banii capitaliştilor să-și modernizeze economia ca să-i concureze. N-a fost așa. Iar implozia în care intrase regimul comunist ţine de factorul uman. Fac trimitere în explicaţiile mele la teoria lui Maslow, la modelul trebuinţelor umane. Oamenii nu vor fi niciodată fasonaţi astfel încât ei să se mulţumească cu strictul necesar. Pentru că în vârful piramidei există trebuinţa de dezvoltare. Omul nu este niciodată sătul, îşi doreşte întotdeauna să aibă mai mult, chiar dacă nu are nevoie. Este de fapt cheia prin care înţelegem progresul şi, în acelaşi timp, este cheia prin care noi putem să explicăm de ce nici lumea lui Cristos nu s-a întronat, deşi biserica lui este o mare putere și există de 2.000 de ani. Nici măcar prelaţii, oamenii bisericii nu se mulţumesc cu strictul necesar. Acest factor uman a făcut imposibilă dezvoltarea economiei în ritmurile programate, cu fermentul conştiinţei socialiste. Venirea la putere a lui Gorbaciov înseamnă recunoaşterea acestor realităţi. Încearcă o redresare prin reducerea cheltuielile care se fac cu înarmarea. În acest scop, a început negocieri cu SUA. În aceste negocieri directe între capii celor două superputeri, Ceauşescu nu mai avea ce căuta. El făcuse înainte mişcarea aceasta de pendul între Moscova, China, Washington, Hanoi, pentru că liderii lor nu găsiseră atunci un limbaj comun. O altă cauză, ţine de evoluţia lui Ceauşescu. Evoluţia psihică şi a stilului managerial. În teoriile actuale ale psihologiei se spune că în locuri care presupun creativitate și iniţiere de strategii, oamenii n-ar trebui să fie folosiţi mai mult de şapte ani, cu o toleranţă de plus-minus doi. Pentru că ei ating maximul performanței în perioada respective. După, nu fac decât să repete formulele de succes, pierzându-şi senzitivitate la schimbările mediului. Mediul puterii, mai ales dacă e vorba de o putere absolută, este unul extraordinar de nociv, care conduce la dezechilibru psihic. Evoluţia lui Ceauşescu dovedeşte aceste lucruri. În anii 80 a reluat metodele anilor 50: cote agricole, șantierele tineretului cu muncă voluntară și așa mai departe. De putere nu voia însă să se mai despartă. 

Marius Avram