Proletcultism, realism socialist, protocronism

Se afirmă deseori că Nicolae Ceaușescu a emis ,,tezele din iulie” 1971 inspirat, în vizita din Asia Roșie, de ,,revoluția culturală” chineză și de festivismul coreean. A restrâns și el libertatea creatorilor și a impus instituțiilor culturale, fără drept de apel, ideologia naționalist-comunistă. Evoluția culturii din regimurile comuniste și documentele din arhivele românești devoalează o mult mai complicată istorie. Care nu poate fi despărțită de etapele ideologiei și de implozia economiei țărilor cu regim comunist.

Literatură, artă și știință proletară

Despre experimentele culturale din primii ani de existență ai statului sovietic s-a  vorbit puțin sau deloc. Dar, în momentul sovietizării României, cultura sovietică se afla în plin avânt al realismului socialist. Curentul a fost imitat și la noi în țară, simultan cu anumite principii și forme ale proletcultismului.

Mai întâi, creațiile literare, artistice și științifice anterioare au fost considerate burgheze. Bune, așadar, de aruncat ,,la lada de gunoi a istoriei”. Împreună cu numele creatorilor, exponenți ai lumii vechi. Locul acestora ar fi trebuit luat de creatori-proletari. S-ar fi demonstrat astfel tezele marxist-leniniste privind rolul și superioritatea clasei muncitoare în progresul omenirii. Aberația a culminat cu propunerea creării unei limbi a proletariatului mondial. În noua Uniune Sovietică, fizicienii şi-au apărat cel mai bine terenul în disputele dintre savanţi şi ideologi privind știința proletară. Într-o conferinţă publică, Iakov Frenkel a declarat că adevărul partinic nu slujește creației ştiinţifice. “Nici Engels, nici Lenin nu reprezintă o autoritate pentru fizicieni, a susținut acesta. Ca și cetăţean sovietic, eu personal nu pot simpatiza cu o opinie care este nocivă pentru ştiinţă. Nu poate exista matematică proletară, fizică proletară etc.”

Goarna victoriei în lupta de clasă cu burghezo-moșierimea a fost și semnul despărțirii de proletcultism, în favoarea realismului socialist. Dar în prima etapă a ,,războiului rece” dintre cele două lagăre s-a reluat, belicos, principiul dihotomiei proletcultiste dintre vechi și nou sub forma condamnării cosmopolitismului. Adică a admirației pentru arta și știința occidentală și americană sau a legăturilor cu creatori imperialiști.

Realismul socialist în slujba omului nou

Scopul final al ideologiei şi practicilor comuniste a fost, în fapt, unul psihologic: crearea omului nou.

În grandioasa prefacere, Stalin repartizase scriitorilor rolul de „ingineri ai sufletelor”. ,,Sufletele oamenilor – aceasta e o producţie importantă. Voi sunteţi ingineri ai sufletelor omeneşti.”, s-a adresat el ,,cremei” scriitorilor sovietici în toamna lui 1932. Astfel, creația a devenit ,,producție” literară, muzicală sau dramatică. Iar creatorul s-a transformat într-o piesă a uriaşului angrenaj planificat şi etatizat. 

Pe motiv că nu are vreme „să pătrundă amănunte de genul ăsta”, Stalin l-a însărcinat pe Andrei Jdanov să se ocupe de ,,inginerii sufletelor”. La  primul congres al Uniunii Scriitorilor Sovietici (1934),  Jdanov a oficializat realismul socialist. Un prim canon al noului curent a fost descrierea vieții ,,în dezvoltarea ei revoluţionară”. După definiția criticului Andrei Sineavski, aceasta însemna înfățișarea și interpretarea faptelor ,,aşa cum avem nevoie să le vedem şi aşa cum trebuie să devină conform logicii marxismului”. Nu așa cum sunt, ci cum ar trebui, la modul ideal, să fie. Ficțiunea aceasta poartă numele de  adevăr partinic, opus adevărului obiectiv burghez.

Creatorilor români li s-au impus, așadar, modelele, practicile şi teoriile realismului socialist. Dacă ,,producția” lor slujea programului politic, partidul îi răsplătea cu mare dărnicie. În 1966, spre exemplu, Premiul de Stat avea o valoare pecuniară de 50 000 lei. Adică, aproximativ, 33 de salarii medii pe economie. Atunci l-au primit, printre alții, romancierul Eugen Barbu (Facerea lumii), poetul Alexandru Philippide (Poezii) și regizorul Liviu Ciulei (Pădurea spânzuraților).

Mișcarea desprinderii de Moscova, inițiată de Gheorghiu-Dej, a antrenat însă și breslele de creatori. Atunci s-au inițiat reconsiderările personalităților culturale din perioada intrebelică și s-a încurajat ieșirea creatorilor români la rampa mondială. Apusese vetusta documentare stalinistă  în tranșeele industrializării și colectivizării. Bursele, documentările și participările la manifestări culturale în străinătate au devenit noi resurse ale puterii în stimularea creatorilor. A fost și un timp fertil turneelor și  expozițiilor în străinătate. Editurile publicau cu generozitate jurnale de călătorie. România nu contractase încă datorii externe iar promovarea valorilor culturale românești, pe valută, intra în firesc.

Comunism și creație națională

Pe fondul comunismului național de după moartea lui Stalin, protocronismul cultural a completat realismul socialist. În România și nu numai. 

Laboratoarele noului curent sunt însă mai complicate decât lasă să se întrevadă discursul și deciziile lui Ceaușescu despre  menirea artei și a  creatorilor. Un filon bogat de idei l-au reprezentat, fără îndoială, sintezele serviciilor speciale despre reeducarea deținuților politici în vederea eliberării și reinserției sociale (1962-1964). Se poate spune și că o magmă fertilă a noii orientări au fost trăirismul și viziunea legionară asupra misiunii neamului românesc. Naționalismul a fost, de altfel, un punct de întâlnire al exceselor stângii și dreptei politice. Nu pot fi omise nici influențele emigrației românești. În 1967, Iosif Constantin Drăgan a pus bazele “Fundației Europene Drăgan”, organizație  cu scop declarat de promovare a „valorilor civilizației românești”.

Dar în evoluția lui Ceaușescu nu pot fi decelate etape distincte în viziunea asupra culturii și rolului creatorilor. În primăvara lui 1965, bunăoară, după moartea lui Gheorghiu-Dej, îanaintea congresului care l-a înscăunat lider al partidului, Ceaușescu s-a întâlnit cu reprezentanții oamenilor de știință și ai uniunilor de creație. Printre altele, le-a făcut acestora următoarele precizări despre arta pe care-o slujesc:

“Creaţia de toate genurile, cântecele de masă şi patriotice au înflăcărat poporul nostru în munca şi lupta sa pentru o viaţă mai bună.

Arta plastică redă, într-o formă artistică, aspecte ale muncii socialiste, ale vieţii oamenilor muncii, ale frumuseţii patriei noastre socialiste.

Creaţia arhitecturală contribuie la înfrumuseţarea oraşelor şi satelor patriei noastre, care îşi schimbă cu fiecare zi înfăţişarea.

Oamenii de teatru redau pe scena teatrelor din patria noastră opere create de dramaturgii noştri şi dramaturgii străini, contribuind prin aceasta la educarea oamenilor muncii în spirit socialist. Un rol important îl joacă, în această direcţie, cinematografia noastră în plină dezvoltare care îşi aduce de pe acum aportul său (sic!) la educarea întregului nostru popor.

Toate activităţile acestea au rol important în creşterea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii, făuritori ai societăţii noi.”

Nu putem invoca, de asemenea, nici dovezi în sprijinul unor concepții mai liberale, diferită celei de după ,,tezele din iulie” 1971.

În 1968, anul apoteozei sale politice, Ceaușescu s-a revăzut cu scriitorii. “Este de înţeles, tovarăşi, li s-a adresat el, că noi suntem partizani, de la început până la sfârşit, ai unei literaturi militante şi nici nu putem să concepem un alt fel de literatură. Nu e vorba de diversitate de concepţii că mie îmi face impresia că la unii s-a înţeles diversitate de concepţii. Una este problema de formă, de exprimare, de metodă şi alta este concepţia care trebuie s-o conţină literatura noastră şi în această privinţă suntem împotriva oricărei diversităţi de concepţii. Concepţia nu poate fi decât una singură – marxist-leninistă, concepţia materialistă despre lume şi atitudinea militantă împotriva concepţiei idealiste, a tot ceea ce serveşte concepţiilor claselor exploatatoare. (…) Noi nu ne-am propus vreodată libertate pentru concepţiile idealiste, dimpotrivă, pentru acestea noi nu considerăm că trebuie să existe libertate.”

Cinefilul Ceaușescu

Nu întâmplător pionieratul paradigmei protocroniste s-a făcut prin cinematografie cu Dacii, în 1966. Și nu întâmplător, scenaristul filmului a fost Titus Popovici, membru al Comitetului Central al partidului.  Și singurul autor contemporan, din câte se știe, din creația căruia Ceaușescu citise o carte –  romanul Setea.  Nici regizorul n-a fost ales din considerente pur artistice. Sergiu Nicolaescu devenise un apropiat al puterii prin mijloace de excepție. Întâi prin relațiile deosebite cu soții Maurer, Ion Gheorghe Maurer fiind premierul României. Apoi prin includerea sa în anumite strategii de imagine ale Securităţii care urmăreau impunerea unui James Bond autohton. Eroul ar fi trebuit să le inspire românilor simpatie, respect și admirație pentru milițieni și securiști, prezentați după modelul agenților americani, britanici sau francezi.

Dar și această idee a epopeii naţionale în cinematografie, lansată cu filmul Dacii  a fost o reconsiderare.  O lansase istoricul Nicolae Iorga la începutul secolului. Războiul pentru independenţă, primul film românesc de lung-metraj din acel proiect, a însemnat și debutul colaborării dintre studiourile cinematografice și Armată. Aceasta va livra, în anii 70-80, sute de mii de figuranți pentru filmele care rescriu istoria țării după documentele partidului.

În ce-l privește pe Ceaușescu, dintre ,,producțiile” artistice el și-a limitat ,,consumul” personal la  romanțe, poezii și cântece patriotice. Ca tot românul, s-a crezut poet, o dovadă în acest sens fiind versurile găsite în Arhivele Naționale Istorice Centrale printre documentele sale (a se vedea alăturat). Dintre arte, a preferat-o pe cea mai nouă – cinematografia. „Eu văd aproape toate filmele noastre”, a declarat liderul român în conclavul unor discuții asupra filmului Reconstituirea..În mod paradoxal, acolo s-a arătat mai puțin critic decât ceilalți demnitari la adresa regizorului Lucian Pintilie și a creației sale. L-au deranjat mai tare onorariile artiștilor: fiecare actor a primit 10-15 000 lei pentru o muncă de trei luni de zile, fiind plătit simultan de instituția unde-și avea cartea de muncă.  Uneori, pentru turnarea unui film, unii actori câștigau 20-25 000 lei. Prea mult!

Cinefilă a fost și Elena Ceaușescu. Își petrecea mare parte din vremea când soțul ei era la vânătoare vizionând filme în sala special amenajată din reședința prezidențială.  Prin grija Securității, pentru cuplul Ceaușescu și apropiații lor se traduceau filme străine, predilect polițiste americane. Expresiile licențioase se înlocuiau cu ,,Du-te naibii! ”. De altfel, Ceaușescu le-a dat diriguitorilor culturii, în mai multe rânduri, exemplul pozitiv al filmele americane unde omul legii e bun,  curajos și învingător.

Cu o invenție voia să vină spre finele anilor 80. În criza de valută pentru plata datoriei externe,  a importurilor de țiței și materii prime, el  plănuia un sistem al traducerilor din literatura străină în sistem barter: se cumpără dreptul de traducere în limba română al unui autor străin, la schimb cu traducerea în acea țară a unui român. 

Modele culturale protocroniste

În ce privește China, Ceaușescu nu era la prima lui vizită în 1971.

Avea, apoi, la îndemână și alte surse recente de inspirație. La  vecinii bulgari, fiica prietenului Todor Jivkov crease un Instiutut de Tracologie în cadrul Academiei Bulgare de Științe. Enver Hoxha  căuta originile Albaniei comuniste în civilizația etruscă. Iar Sadam Hussein se prezenta continuatorul glorios al babilonienilor și sumerienilor.

Profund copleșit a fost Ceaușescu de fastul manifestării organizate în toamna lui 1971, la Persepolis, ca aniversare a 2 500 de ani de la constituirea statului iranian. A trasat și el, apoi, o linie dreaptă între societatea socialistă multilateral dezvoltată și marele imperiu dac al lui Burebista, cu aniversarea aferentă.

În februarie 1971, cu referire la politicile culturale din străinătate și la potențialul lor inspirator, în şedinţa Biroului Executiv al Consiliului Naţional al Frontului Unității Socialiste, Tovarășul împărtășise și alte impresii pozitive. Impresionat, la americani, zice el, a fost de ,,preocuparea pentru crearea unei tradiţii culturale, pentru că ei nu au o tradiţie, toţi sunt o adunătură”. Iar, în Iran, şahinşahul adunase recent artiștii într-o clădire (,,destul de proastă, nu ca ale noastre că sunt palate”) şi i-a pus să lucreze, exclusiv, artă persană. În Maroc, regele a vrut o moschee nouă, după stilul vechi. Nimeni nu se plânge pe-acolo de libertate artistică, a menționat Ceaușescu. Dar în România, ,,puţini încearcă să se inspire din trecut.”

Vizita în China n-a fost decât un moment al strângerii șurubului, acțiune  începută în 1968, nicidecum o ,,reforjare” a gândirii lui Ceaușescu, a consemnat și Dumitru Popescu în memoriile sale. O opinie pertinentă, martorul fiind primul președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, înființat în toamna lui 1971. Întărită de însăși declarația lui Ceaușescu în fața nucleului de decizie al partidului, după revenirea din China, Coreea de Nord și Mongolia. ,,Înainte să plec, am avut o şedinţă la Sectretariat şi acolo am stabilit să pregătim un material pentru plenară, că propaganda noastră este nemulţumitoare, că ea nu corespunde sarcinilor de educare a tineretului şi poporului în general, a zis el. Aşa că am spus-o înainte de a merge în China. Dar ceea ce am văzut în China şi Coreea demonstrează că concluzia (sic!) la care noi am ajuns este justă.”

,,Tezele din iulie” sau conștiința socialistă în locul banilor    

„Tezele din iulie” sunt un set de 17 propuneri adresate de Nicolae Ceauşescu Comitetului Executiv al PCR în data de 6 iulie 1971. De aceea li s-a spus așa. Propagandiștii epocii le-au elogiat atribuindu-le, după obicei, epitete și metafore exagerate de genul creație epocală, program revoluționar ș. a.m.d. Coincidența difuzării lor la puțină vreme după lungul turneu efectuat în în Asia roșie (1-21 iunie 1971) au lăsat impresia exclusivității inspirației lor din ,,revoluția culturală” chineză.

În secretomania epocii, contemporanii nu aveau cum să cunoască halucinantul tablou al României, declarată în acel an societate socialistă multilateral dezvoltată. Foarte pe scurt spus, situația amenința să devină catastrofică. Enormele investiții proiectate de Ceaușescu nu-și arătau eficiența scontată. Țara intrase deja în criză energetică iar importurile de minereu de fier și materii prime sporeau cu fiecare plan cincinal. Dar Ceaușescu a continuat să facă investiții pe termen lung, luând credite. În paranteză fie spus, liderul român s-a întors fericit din China deoarece reușise să obțină un credit de 60 de milioane de dolari.,,Revoluția culturală” i-a adus pierderi, nu câștig. Pe motiv de subminare a interesului național, ,,banda celor patru” se împotrivise comerțului exterior. Astfel că din înțelegerile antamate anterior (țiței chinezesc contra îngrășăminte chimice românești), nu s-a ales nimic.

Productivitatea muncii era mică, în schimb infracționalitatea societății creștea de la an la an. Statistici și recunoașteri ale acestor realități nu s-au publicat niciodată. Dar cum să-i faci pe oameni să muncească într-un sistem care refuza cointeresarea materială și competiția?

S-a recurs, așadar, la soluția… conștiinței socialiste. Aceasta trebuia formată și dezvoltată de către toți propagandiștii partidului, toate instituțiile și organizațiile statului. Și, bineînțeles, de către ,,inginerii sufletelor” – scriitorii și artiștii. Însăși axioma fundamentală a marxismului, conform căreia existența determină conștiința, a fost modificată prin recursul la teoriile lui Lenin. Creatorul primului stat proletar postulase că scânteia revoluției proletare se aprinde  prin inducerea conștiinței de clasă celor exploatați de către revoluționarii de profesie.

Ceaușescu visa acum să inducă  românilor conștiința socialistă prin care să izbândească pe frontul îndeplinirii sarcinilor de plan. Prin ,,tezele din iulie”, revoluționarii anilor 70 urmau să fie activiștii partidului, intelectualii și, bineînțeles, creatorii.  Cărora li s-a impus o creație ,,mobilizatoare”.

Până la moarte, Ceaușescu  a tot vorbit și ,,luat măsuri” de punere în funcțiune al acestui perpetuum mobile: conștiința socialistă datorită căreia românii să muncească în frig, cu alimentele cartelate și cu cât mai puțini bani.

Poezia scrisă de Ceaușescu într-un caiet de notițe personale

De vrei să fii nemuritor

Poete scrie pentru

ţară

Vers simplu dar

cutezător

În el mândria de popor tresară

*

Scrie de daci şi de

romani

De munţi, de râuri

şi câmpii

De muncitori şi de ţărani

De cântecul voios

de ciocârlii

Scrie dece ni drag, dece

iubim

De eşti poet şi de

partid să scrii

Prin el în ţară liber azi

trăim

Scrie cât mai frumos

aşa cum ştii

*

Să scrii că noi muncim

din greu

Că totul nu-i aşa cum

vrem

Dar mergem înainte tot

mereu

Noi făurim uniţi tot ce

avem

În tricolor avem

şi…deplin

Albastru cer cu stele

şi senin

Galben din holdele

bogate aurii

Roşu din sângele

vărsat în bătălii