Plimbare pe Calea Morţilor

Un sentiment straniu te învăluie când intri în Teotihuacan. Eşti cu răsuflarea întretăiată de rarefierea oxigenului şi aproape orbit de soarele concentrat pe amiaza Platoului Sierra Madre, iar vântul îţi imprimă direcţia. Păşeşti pe Calea Morţilor: patru kilometri pe axa sud-nord, în dreapta cu Piramida Soarelui, de la templul lui Quetzalcoatl spre Piramida Lunii.

Şi-au rătăcit cursul, aici, istoria, timpul, memoria. Din amintire s-a şters numele locului. Teotihuacan – într-o traducere controversată, „locul unde se nasc zeii”- i-au spus aztecii după ce viaţa oraşului încetase. Dar, fără putinţă de tăgadă, se ştie că era cel mai mare oraş al Americii precolumbiene. În primii cinci sute de ani de după Cristos, o comunitate umană de circa 200 000 de oameni locuia statornic vatra sa de 25 km patraţi.

Istoricii nu ştiu dacă era o capitală de imperiu, nici cine a fondat oraşul. Nu sunt siguri măcar asupra tragediei care l-a pustiit: un incendiu stârnit de invadatori sau un foc ritualic al comunităţii înainte de a-l abandona? Scufundată în duratele lungi ale trecutului îndepărtat, istoria Teotihuacanului s-a scris în aproximări de secole. Contemporan cu măreţia Romei, construcţia sa (sec. III i. e.n – sec. I e.n.) a durat mai mult de trei sute de ani. Cetatea din Valea Mexicului a supravieţuit însă Imperiului Roman, fiind locuită până prin secolele V-VI. Calea Morţilor a fost piaţă lungă şi largă în zilele obişnuite – se presupune că şi teren de jocuri cu mingea în porţiunile largi -, şi drumul pe care în sărbători păşeau preoţii şi jertfele umane destinate sacrificiului.      

Fără fortificaţii şi structuri militare, Teotihuacan este oraşul unei religii, creaţia unuia dintre „popoarele soarelui”. În erupţiile vulcanice care încă mai cutremură Sierra Madre, comunităţile ancestrale de agricultori şi războinici s-au temut că munţii  de foc ţâşniţi din adânc vor  acoperi veşnic astrul solar. Între puterea zeului din cer şi puterea zeiţei-pământ au întrezărit legăturile sângelui – viul din toate. In interpretarea arheologilor, ofrande închinate zeilor au fost şi piramidele – munţi de pământ ridicaţi, cu imense sacrificii, în onoarea soarelui şi a lunii -, şi sacrificiile umane. Documentat bine cu literatura de specialitate, Mel Gibson a izbutit în crudul „Apocalypto” să reconstituie spiritul şi ritualurile acestor credinţe.

Calea Morţilor este artera unei arhitecturi cosmice. O peşteră de natură vulcanică a fost originea celebrărilor. Acolo, după îmbrăţişarea soarelui, zeiţa  pământului zămislise lumea. Un secol şi jumătate s-au trudit trăitorii să construiască deasupra ei Piramida Soarelui pe o bază de 225 mp şi înălţimea de 65 m. Pentru a-i îmbuna pe zeul soarelui şi pe zeul ploii să le hrănească recolta, au recurs la periodicele sacrificii umane şi de animale. Setea zeilor o potoleau preoţii cu sângele prizonierilor prinşi şi aduşi de războinici din alte comunităţi.  Într-un singur ritual, patru  zile şi patru nopţi au bătut tobele în Teotihuacan. Fiecare lovitură însemna un cap rostogolit din înaltul piramidelor sau o inimă smulsă, ridicată spre soare cu viaţa încă pulsând. Se spune că 80 000 de sacrificaţi au parcurs atunci Calea Morţilor, înroşind cu sângele lor, de sus până jos, treptele piramidelor.

În babilonia turismului cultural, pe Calea Morţilor se plimbă acum mulţimi de vizitatori cu aşteptări potrivite unui obiectiv inclus în patrimoniul UNESCO. Se fac aici, de mari sărbători, spectacole de sunet şi lumină. Ritualuri moderne de încărcare cu energie cosmică se ţin primăvara. În zi obişnuită de săptămână, turiştii se fotografiază, urcă treptele piramidelor şi cumpără suveniruri. Incerte totemuri, unelte şi arme, zei şi zeiţe confecţionate din jad, opal, obsidian şi onix sunt negustorite de localnici de-a lungul şi de-a latul axei Teotihuacanului. Te îndeamnă, pe încercate, cu fluierici din lut ars, în forma animalelor sacre sacrificate.  Un vaier lugubru coase-ntre ele, ziua-n amiază, palele vântului: şuieră jaguarul, vulturul, lupul, bufniţa, şoimul.  Ca un cuţit  de obsidian străpunge, pulsândă, memoria speciei.