Mitul investitorului străin

Definirea tranziţiei, termenul cel mai des utilizat pentru desemnarea prezentului în spaţiul ex-comunist european, implică destulă ambiguitate. Deși ,,acolada” aceasta împlinește deja sfertul de veac, estimarea duratei totale pare încă mai dificilă decât la început. Și chiar mai lipsită de concretețe în sensul strategiilor de urmat. Dacă în urmă cu 20 de ani, românii își puneau speranțele în sosirea investitorilor străini, astăzi se simt înșelați și în credința salvării cu ajutorul lor.

Mitul lor apăruse înainte de căderea regimurilor comuniste în circumstanțe puțin cunoscute.

Datori vânduți ,,imperialiștilor”!

Imperialiștii ne vor vinde până și funia cu care să-i spânzurăm, cugetase optimist Lenin la începutul veacului XX.  Încrezători în geniul previziunilor sale, liderii comuniști n-au ezitat să facă împrumuturi, în plin ,,război rece”, tocmai din lagărul advers. Nicolae Ceaușescu a fost primul dintre membrii Tratatului de la Varșovia care-a obținut credite de la Fondul Monetar Internațional și de la Banca Mondială. Visa, pe-atunci, la proiecte grandioase. Precum transformarea României în exportator de echipament pentru centralele nucleare. Habar n-aveau românii că, în bună parte, mari investiții ale anilor 70 au fost finanțate  cu împrumuturi străine.

Aceeași politică a susținerii prin credite externe a unor proiecte de mare anvergură au adoptat Ungaria, Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Iugoslavia. La începutul anilor 80, când a venit scadența, liderii acestora au probat vechea zicală a nepotrivirii socotelii de-acasă cu câștigul din târg. Situația lor devenise dramatică. Exceptând China, angajată într-un proces aparte de reformare după ,,revoluția culturală”, care apelase, cu succes, la credite străine.  

Dar reprezentanții la cea de-a 42-a ședință a CAER, organizată la București în noiembrie 1986, au recunoscut că investițiile care înghițiseră creditele externe n-au dus nici pe departe la modernizarea scontată. 85% dintre mașinile și utilajele ce și le livrau reciproc, se situau sub nivelul tehnicii occidentale și americane. Lozinca ajungerii din urmă și depășirii imperialismului devenise ridicolă!

În aceeași lună, liderul sovietic Mihail Gorbaciov i-a convocat, la Moscova, pe reprezentanții țărilor membre CAER și ale Tratatului de la Varșovia. Scopul importantei reuniuni era analiza situației: mai rea decât ar fi îndrăznit să spere adversarii. Și să adopte perestroika (tradusă prin restructurare în limba română) în relațiile celor două organizații suprastatale. Se înțelege că informațiile vehiculate în acele discuții au fost strict-secrete. 

,,Trăim din împrumuturi”, nu s-a sfiit să recunoască, acolo, Gorbaciov. Pe urmele sincerității sale, exceptându-l pe Ceaușescu, au cuvântat și invitații. Liderul maghiar Janos Kadar a arătat, cu acest prilej, fața ascunsă a ,,socialismului gulașului”. Datoriile Ungariei se ridicaseră la 11, 7 miliarde dolari. Pe fondul lor, prețurile produselor crescuseră cu un sfert pe piața internă iar Occidentul ,,destabiliza” regimul. Generalul Jaruzelski părea și mai îngrijorat: datoria Poloniei depășise 32 miliarde dolari.  În incapacitate de plată, creditele din anii 1983-1987 se reeșalonaseră, aproape integral, după 1990. ,,Cercurile reacționare” străine nu conteneau să agite spiritele, s-a plâns și el.

Niciuna din strategiile adoptate anterior de datornici nu rodise conform așteptărilor. Deși iugoslavii și ungurii încercaseră descentralizări ale deciziei economice, n-au înregistrat performanțe notabile. Nici încurajarea consumului, prin dirijarea unei mari părți din creditele externe în această direcție, cum făcuseră ungurii, n-au motivat cetățenii în muncă. Departe de-a echilibra balanța financiară a Iugoslaviei se arătase și aportul muncii cetățenilor în străinătate.

Dintre toți, doar Ceaușescu decisese, în 1981, să achite datoria externă. N-a consultat ,,poporul muncitor”. Nu-l informase măcar atunci când contractase creditele. Nici în privința utilizării lor. Dar în toamna lui 1986, când ceilalți visau la o relansare prin reformarea CAER și a negocierilor dintre cele două blocuri militare – Tratatul de la Varșovia și NATO –, Ceaușescu dobândise siguranța achitării datoriei. În vremea aceasta, țara gemea sub biciul planului la export, ,,consumului rațional” de alimente, energie electrică, combustibil și gaze. Niciunul dintre ceilalți ,,frați” nu îndrăznise să spere că poporul, în numele căruia pretindeau că exercită puterea, ar suporta sacrificiile românilor.

Între Scila și Caribda propagandei comuniste și americane

Nu doar românilor li s-a ascuns adevărul asupra împrumuturilor externe.

Propaganda regimurilor comuniste a prezentat de la început până la sfârșit, în manieră triumfalistă, ,,realizările socialismului”. Nefericita idee a progresului continuu, clasicii marxism-leninismului o preluaseră de la iluminiști. A rămas o constantă a ideologiei comuniste, impunând continue depășiri ale  planurilor economiei centralizate și programelor de formare a ,,omului nou”.

La îndemâna cetățeanului de rând, singura informație alternativă venea pe undele scurte ale postului american de radio ,,Europa Liberă”, amplasat la Munchen. Dacă toți ceilalți semnatari ai Tratatului de la Varșovia au încetat să-i bruieze emisiunile abia din toamna lui 1988, România renunțase la bruiajul lor din 1964. Astfel că acestea se receptau, cu destulă ușurință, și dintre betoanele apartamentelor și la sate.

Convinși, pe bună dreptate, că presa comunistă nu informează asupra realității, ci dezinformează propagandistic, esticilor li s-a părut că postul american e sursa  adevărului. Erau, se poate spune, inocentele victime ale funcționării gândirii sociale. Una dintre erorile sale fundamentale se grefează pe schema conform căreia binele, frumosul, adevărul, dreptatea se află, puse toate laolaltă, în același loc ori întruchipate de același om. Numai că prestigioasa instituție americană de presă care-a emis în anii ,,războiului rece” pentru ,,dușmani”, avea  istoria și rosturile sale. Amintim, foarte pe scurt, că la originile sale s-au aflat  teoriile politologului și diplomatului Geoge Kennan, inițiatorul planului Marshall și unul dintre fondatorii CIA. Acesta lansase și termenii celebri de ,,îndiguire” a comunismului și de ,,minciuna necesară”. Comuniștii au cucerit o poziție puternică în Europa,,,infinit superioară” americanilor prin utilizarea minciunii, argumentase Kennan. Tocmai pentru atingerea obiectivele democrației, America va purta un război secret. După cum arată Frances Stonor Sauders în cartea Qui mene la danse? La CIA et la guerre froide culturelle (Paris, Editions Denoel, 2003), printr-o directivă a Consiliului de Securitate Națională a Congresului american s-au aprobat operațiuni secrete precum: ,,propagandă, război economic, acțiune directă preventivă incluzând sabotajul, antisabotajul, măsuri de distrugere și de evacuare, subversiuni contra statelor ostile incluzând ajutor mișcărilor subterane de rezistență, guerilă și grupuri de eliberare a refugiaților”. Cu recomandarea de a fi ,,organizate și executate de asemenea manieră încâ responsabilitatea gurvernului american să nu pară evidentă persoanelor neautorizate și, în caz de descoperire, guvernul american să-și poată declina plauzibil orice responsabilitate”.

,,A minți pentru adevăr” a devenit astfel o lozincă a frontului capitalist. În simetrie cu preceptul frontului  comunist după care e moral tot ceea ce slujeşte cauzei revoluţiei proletare şi imoral tot ceea ce împiedică sau întârzie victoria ei. În aceste cadre, în primăvara lui 1949, guvernul SUA iniţiase organismul numit Comitetul Național pentru o Europă Liberă. Radio Free Europe  din subordinea sa, cu sediul la München, şi-a asumat sarcina persuadării, pe unde scurte, a ţărilor europene cu regim comunist.

Din acest moment și până după sfârșitul ,,războiului rece”, cetățenii din estul ,,cortinei de fier”  europene au trăit între Scila și Caribda propagandei comuniste și americane.

De ce-a decis Ceaușescu plata datoriei?

Prima dată când românilor li s-a anunțat oficial că țara contractase o datorie externă a fost cu ocazia… achitării ei. La Plenara CC al PCR din 12 aprilie 1989, Ceaușescu a anunțat-o astfel: 

“Zilele de 12-14 aprilie marchează – se poate spune – o deplină independenţă economică şi politică a Ro­mâ­niei! (Aplauze şi urale puternice, prelungite). Pentru prima dată în istoria sa îndelungată, România nu mai are nici o datorie externă, nu mai plăteşte tribut nimănui şi este cu adevărat in­de­pendentă – şi economic, şi politic! (Aplauze şi urale puternice, prelungite; se scandează în­delung: “Ceau­şescu – PCR”, “Cea­u­şes­cu şi poporul!”, “Ceauşescu, Ro­mânia – stima noastră şi mândria!”).

La sfârşitul lunii martie am lichidat datoria externă a ţării, care în 1980 reprezenta peste 11 miliarde de dolari. În total, din 1975 până în martie 1989 am plătit circa 21 de mi­liarde de dolari, din care dobânda reprezintă peste 7 miliarde de dolari. În acestea nu sunt cuprinse datoriile pe care le-am avut în ruble şi care, de asemenea, au fost de mult achitate.

În prezent, ţara noastră are de în­casat ­din creditele pe care le-a acordat diferitelor state peste 2,5 miliarde de dolari”. 

Când, de la cine și cum s-au consumat creditele, n-a socotit necesar să informeze poporul român. Mințea și cu afirmația că ,,pentru prima dată” țara nu mai are datorii externe. A impus, în schimb, o lege prin care nu mai puteau fi luate împumuturi din afara țării.

Ceaușescu făcuse din plata datoriei, în anii 80, prioritatea politicii sale. Vedea în aceasta dovada calităților sale de geniu politic: singurul care reușise dintre ceilalți lideri comuniști europeni. Și nu în ultimul rând, socotea că elimina astfel imixtiunea ,,cercurilor reacționare” ale creditorilor în problemele interne ale României. De schimbările din vecini a învinuit mereu ,,agenturile imperialiste” pe fondul datoriei externe. ,,Acum vedem ce bine este că am plătit datoria? Ce ne-ar fi frecat ăștia!”  – a exclamat Ceaușescu, ,,analizând” știrile despre protestele din fața ambasadelor românești, prilejuite de ultimul congres al partidului comunist din noiembrie 1989.

Zic unii că vor veni investitorii străini…

Dacă guvernanții comuniști tăceau asupra datoriilor externe, acestea urcaseră însă în topul temelor propagandei adverse.

Ce soluții mai optimiste se puteau avansa pentru soluționarea lor decât adoptarea unui nou plan Marshall pentru datornici? Ori, încă mai ,,realist”, pomparea de investiții străine în societăți mixte amplasate în statele datornicilor?  Semăna, într-un fel, cu metoda sovromurilor prin care sovieticii s-au asigurat de achitarea datoriilor de război în țările declarate învinse din Europa de Est. 

Mitul investitorului străin, prezentat cel mai adesea în pattern-ul bunului samarinean, a început astfel să circule printre cetățenii lagărului comunist. Sperau că noile antreprize vor îmbina bunăstarea Vestului cu confortul Estului: salarii și condiții de lucru occidentale, cu siguranța locului de muncă și a facilităților sociale.  

În ce-l privește pe Ceaușescu, combătea, între ai lui, iluzia aceasta. În toamna lui 1988, pe tema divergențelor cu conducerea comuniștilor maghiari, s-a exprimat, în CPEx, despre vecini astfel: ,,Situația lor economică este grea, datoria externă a crescut, ajungând la 18 milioane dolari, fiind pe locuitor cea mai mare. Sigur, și-au făcut și își mai fac încă iluzii că o să primească ajutor din țările capitaliste. Nici Statele Unite ale Americii nu le-a dat un dolar și nici alții, pentru că toți vor, dacă pot să câștige, sunt gata să facă afaceri. Vor să facă afaceri dar să câștige, dacă nu, nu fac pentru că banii nu au miros. Nimeni nu face afaceri fără să câștige.”  

Va fi nevoit să recunoască pe parcursul anului 1989 că Ungaria primise ceva ajutoare. Prea puțin, zice el, ca economia națională să se bazeze pe ele.

În ce-l privește, după plata datoriei externe, a impus ,,strângerea curelei” și mai tare. Nici atunci nu li s-a spus românilor cu ce scop. A informat, în schimb, componenții nucleului decizonal că până la cel de-al XIV-lea Congres trebuie răscumpărate cele 80 tone de aur vândute, în 1987, din tezaurul Băncii Naționale în contul datoriei. Până la moartea lui, se reușise răscumpărarea doar a  21 tone.

Se înțelege că românii priveau cu jind la vecinii care, înglodați în datorii,  trăiau mai bine decât ei.  Unde mai pui că acolo aveau motiv să apară și investitorii străini!

,,Trădarea cărturarilor”

Abia după ce imperiul comunist s-a spulberat, s-a văzut că nimeni nu prezisese, anterior, căderea lui. Cu atât mai puțin să elaboreze teorii în sprijinul trecerii către o societate deschisă. Și faptul că intelectualii s-au ferit să vorbească despre culisele evenimentelor din 1989, poate fi socotit o ,,trădare cărturarilor”, în opinia politologului Ralph  Dahrendorf .

După ce euforia libertății s-a risipit însă, cetățenii  societăților post-comuniste s-au trezit că binefacerile democrației n-au adus și bunăstarea visată. Trecuseră dintr-o tranziție cu durată nedeterminată, într-o alta. Căci și regimurile zise socialiste  reprezentaseră tot o indefinită tranziție către finalul instaurării comunismului. Viitorul care n-a mai fost, păruse însă  clar jalonat de ideologia și programele partidelor comuniste.  

Barometrul Noilor Democraţii, o cercetare multinațională demarată în 1991 sub patronajul Institutului Lazarsfeld din Viena, care-a acoperit majoritatea ţărilor din Centrul şi Estul Europei, demonstrează că intervievații parcurgeau o etapă caracterizată de stres-uri necunoscute anterior (instabilitatea ratelor lunare ale inflaţiei, diversitatea partidelor, nesiguranţa locului de muncă etc). Două treimi dintre ei îşi declarau, în 1991, salariul  insuficient pentru a cumpăra strictul necesar. Eșantionul reprezentativ din Austria – etalonul cercetării – prezenta însă un procent de 72% cetăţeni mulţumiţi de câștigul lor. În timp, în loc să se reducă, procentul nemulțumiților a crescut (65% dintre chestionaţi apreciau, în 1992, că situaţia căminului lor s-a înrăutăţit faţă de 1989).

Noile elite dezamăgeau încă mai mult. “Nomenklatura comunistă  a ştiut să se descurce, să se adapteze, să se transforme perfect în “democraţi”, constata Alexandr Soljenițîn. Băieţii de bani gata, “odraslele de aur” ale nomenklaturii, răsfăţaţii privilegiilor facultăţilor comuniste, fie că au preluat direct frâiele conducerii ţării, fie că au luat drumul Americii, cea pe care părinţii lor nu conteneau să o blesteme”. Astfel că mitul investitorului străin, ca purtător al făcliei globalizării, a prins putere.

Deosebită, ca și ,,revoluția” din 1989, a fost tranziția românească. Printre primele legi abrogate a fost aceea a interzicerii luării de credite din străinătate. La fel cum procedase demult Ceaușescu, s-au făcut împrumuturi externe în scopuri trecute, public, sub tăcere. Inspirați de ,,socialismul gulașului”, guvernanții post-ceaușiști le-au destinat consumului finanțând salariile angajaților din fosta  economie socialistă. În pofida împrumurilor externe contractate, câştigul salarial mediu net s-a înjumătățit însă în decursul unui deceniu ( de la 162 dolari în 1990,  la 87, 5 dolari în 2000). Căderea cea mai drastică s-a înregistrat în primii cinci ani (108 dolari în 1996).

Deși întâiul premier post-ceaușist s-a grăbit să eticheteze industria românească un ,,morman de fiare vechi”, retehnologizarea antreprizelor și reconversia forței de muncă n-au intrat în preocupările noilor guvernanți. Astfel că disputele electorale ale acestor ani s-au axat pe soluția investitorilor străini. În vreme ce lozinca ,,Nu ne vindem țara!” era stigmatizată ca remanență a național-comunismului, programul opoziției reprezentat de Convenția Democrată, în 1966, s-a articulat pe angajamentul ,,aducerii” capitalului și investitorilor străini.

În cele ce-au urmat însă, mitul investitorului străin s-a metamorfozat într-una din cele mai contraproductive și paralizante credințe ale istoriei noastre imediate.