Luxul singurătății. O piatră mică aruncată în lac…

S-a întâmplat, către sfârșitul anilor 90, ca la un simpozion organizat de Facultatea de Psihologie din Caen, să fiu abordată de unul dintre participanții locali cu întrebarea: cum se trata depresia în anii regimului comunist?

Din vorbă-n vorbă am aflat că psihologul francez fusese, în primăvara lui 1989, la o conferință internațională organizată la București. Din comunicarea unui confrate român aflase, uimit, că-n România nu sunt depresivi. Ritmurile cotidianului, viitorul luminos, viața în colectiv și pentru colectiv și alte strategii politice stăvileau ,,dizabilitatea” care afecta din ce în ce mai numeroși trăitori în ,,lagărul imperialist”. Să te-ndoiești cu glas tare, în lipsa argumentelor nu se putea. Dar nici să vezi prea mult decât ceea ce hotărâseră organizatorii conferinței. Întâmpinat și condus la Otopeni de ospitalierele gazde, cazat la Athenee Palace, ospătat din belșug și plimbat, la final, ,,cu tot grupul”, pe Valea Prahovei cu apoteoza unui banchet animat de formații folclorice, oaspetele păstra amintiri frumoase… Dar ce se-ntâmpla cu depresivii voștri? – întreba el acum.

O pietricică aruncată în lac. Din străfundurile memoriei, undele concentrice ridicate de întrebarea lui mi-au tulburat înșelătoarea limpezime a amintirilor. Ce fel de conferință internațională de psihologie la București când specializarea aceasta se desființase încă din 1977?  Pe baza căror informații se redactase acea comunicare științifică când în România nu se practicau terapii psihanalitice și nu funcționau cabinete de psihologie altfel decât pentru testările militare și din transporturi? Pe de altă parte, nu auzisem apropiați plângându-se de simptomele depresiei în anii copilăriei petrecute la țară ori în căminele liceului și facultății. Melancolia, anxietatea, atacurile de panică se puneau pe seama anemiei, carențelor de calciu, crizelor prepubertății și pubertății, alăptării și altor cauze fiziologice. Căci după credințele tradiționale păcatele trupului tulbură sufletul – ziua și noaptea. Iar, după preceptul marxist, materia determină conștiința. 

Orice incursiune în trecut e o confruntare cu tine însuți. În ce mă privește, îmi aminteam, de-o cu totul altă suferință – a trebuinței de singurătate. Ca să-i explic colegului francez mi-a luat ceva vreme…    

,,Omul nou” în experimente ratate

Scopul declarat al ideologiei comuniste a fost crearea “omului nou”. Conceptul a fost preluat însă din Biblie. Apostolul Pavel vorbise de lupta ce se dă, în fiecare, “între omul vechi şi omul nou”.  Comunismul, fascismul și comunismul l-au transformat în prototip ideal al umanității, fiecare dintre aceste ideologii atribuindu-i trăsături distincte.

Fără preocupări aparte pentru definirea lui, Lenin l-a preluat din romanul lui Cernîșevschi Ce-i de făcut? Schiță despre oameni noi. Dar tovarășul său bolșevic, Lev Troțki i-a proiectat astfel portretul într-un viitor imprecis: ”Omul va deveni, în fine, cu adevărat o fiinţă armonioasă. El va începe prin a controla procesele semiconştiente, apoi şi pe cele inconştiente ale organismului său: respiraţia, circulaţia, digestia, reproducerea, ajungând să le subordoneze în măsura dorită, datorită controlului, raţiunii şi voinţei… Omul îşi va putea controla emoţiile, ridicându-şi instinctele la înălţimea conştiinţei, făcându-le transparente, reuşind să creeze un tip biologic superior, un supraom… Omul va deveni incomparabil mai puternic, mai înţelept, mai subtil. Corpul îi va fi mai armonios, mişcările mai ritmice, vocea mai melodioasă. Tipul uman mediu va ajunge la anvergura unui Aristotel, Goethe sau Marx. Iar dincolo de toate acestea ni se vor arăta culmi şi mai înalte”. Asemenea gânduri așternute pe hârtie par, astăzi, desprinse din literatura SF. Realitățile din începuturile statului sovietic  depășeau chiar și fanteziile acestea.

Frăția, egalitatea, dreptatea ar fi fost liantul unei societăți coezive alcătuite din nenumărate colective – de muncă, de creație și chiar de destindere. Pregătită pentru o astfel de lume trebuia să fie în primul rând noua generație. În lucrarea sa intitulată Scurtă istorie a revoluției ruse, Richard Pipes a inventariat proiecte și experimente nereușite din programul  „ ,,omului nou”. S-a plecat mai întâi de la teoria că ,,nu este rațional” ca omul să-și considere chiar propriul corp o proprietate personală în noua societate. Cu atât mai puțin, copiii. Progeniturile trebuiau încredințate, încă de la naștere, statului care urma să le crească și să le educe în consens cu principiile ,,lumii noi”. Mamele despovărate de asemenea îndatoriri tradiționale ar fi urmat să-și dedice muncii tot timpul și energia de care-ar fi dispus.  De unde însă resurse financiare și materiale pentru subvenționarea creșelor, îngrijitorilor, educatorilor, hranei, îmbrăcămintei…?! Copiii au rămas astfel în grija părinților care-și exercitau, gratuit,  rolul, așa cum o făcuseră de la începuturile omenirii încoace.

S-a pus și chestiunea desființării căsătoriei, considerată o ,,sclavie burgheză”. Teoria aristocratei convertite la bolșevism Alexandra Kollontai, după care sexualitatea trebuia tratată ca un pahar cu apă pe care-l bei când ți-e sete și pleci mai departe, păruse, la început, un succes. În anii războiului civil, cuplurile se făceau și se desfăceau în ritmuri asemănătoare satisfacerii trebuințelor fiziologice de apă și hrană. Se avansa, pe-atunci, proiectul amplasării unor cabine stradale pentru întreținerea raporturilor sexuale cu firescul utilizării toaletelor publice. După război însă, oamenii au tins să reia tradițiile statornicite de secole. Femeile mai ales visau la ziua nunții și la straiele de mireasă. Iar statul se putea baza și avea un mai bun control asupra familiei statornice decât asupra indivizilor și cuplurilor ,,libere”. În plus, economisea locuințe, electricitate și gaze.  Din perspectivă financiară, celibatul e un lux promovat abia de ideologia consumeristă. Astfel că modelul unei familii temeinic sudate, cu copii mulți și viguroși a intrat în tiparele tuturor regimurilor totalitare.

Makarenko și cadrele vieții în colectiv și pentru colectiv

O întâmplare, s-ar putea spune, a condus la fondarea principiilor care vor transforma cotidianul omului din regimurile comuniste.

După războiul civil, circa şapte-nouă milioane de orfani, copii pierduţi sau abandonaţi bântuiau Rusia. Organizaţi în bande atacau la drumul mare încercând să supravieţuiască. O tară socială de care liderii bolşevici au încercat să scape încredinţându-i învăţătorului ucrainean Anton S. Makarenko sarcina înfiinţării şi coordonării unor instituţii speciale pentru ei. În sărăcia de după război se punea şi problema procurării hranei pentru acești minori. Situația se agrava și prin penuria de cadre didactice, solicitate și de campania de alfabetizare, obiectiv politic prioritar în debutul industrializării.  În 1920, Makerenko a fost numit director al Coloniei „Gorki” situată aproape de Poltava. Cei 420 de tineri ai coloniei au fost transferați apoi într-o mănăstire dezafectată prin politicile ateiste ale epocii. În 1927, Makarenko a preluat Comuna Derzjirnski, denumită ulterior Colonia 1 Mai, pe care a condus-o până în 1935. Copiii şi adolescenţii delincvenţi şi abandonaţi, fete şi băieţi laolaltă, au constituit materialul experimental al „omului nou” şi al consacrării pedagogiei sovietice.

În primăvara lui 1936, conducerea sovietică a oficializat pedagogia lui Makarenko, impunând principiile colectivismului și al educației prin muncă și pentru muncă drept mijloace de formare a ,,omului nou”. În scrierea sa intitulată  Poemul pedagogic, Makarenko i-a definit astfel obiectivele: „Trebuie să înţelegem poziţia omului nou în societatea nouă. Societatea socialistă este bazată pe principiul colectivităţii. În această societate nu trebuie să existe personalitate izolată, când scoasă în relief ca un neg, când fărâmiţată în praful de pe drum, ci trebuie să existe numai membri ai colectivului socialist. (…) Interesele colectivului sunt mai presus decât interesele individului. (…) Trebuie să educăm nu pentru fericirea individuală, ci pentru fericirea comună, pentru lupta comună. (…) În Uniunea Sovietică nu poate exista individ în afara colectivului şi de aceea nu poate să existe o soartă individuală, o fericire individuală, opusă soartei şi fericirii colectivului”.

Colectivul este marea putere educativă, calificată de Makarenko drept „bucurie”. Poate cea mai bună şi mai fericită din câte există, zice el, pentru că forţa legăturilor sociale, elastice şi solide, dintr-o comunitate cu interese comune conferă individului fericirea de-a exista. În cadrul colectivului nu sunt admise decât interesele comune, cele individuale urmând a fi spulberate. Baza pedagogiei lui Makarenko este „colectivul de muncă” iar  punctul de plecare „munca colectivă”. Omul care munceşte, nu fabrică doar obiecte ci se creează şi pe sine. Cel care s-a format în acest spirit pe sine, este demn şi capabil să-i educe pe alţii. 

După aceste principii au funcționat creșele, grădinițele, școlile, internatele și căminele studențești din România după ce puterea a fost luată de partidul comunist. Odată desființată marea proprietate privată și legiferată prin constituție obligația angajării într-o antrepriză socialistă, se înțelege că  ,,omul nou” nu putea fi un singuratic. Nici în ceasurile de muncă, nici în cele de odihnă. Nici ziua, nici noaptea.

O primă generație a trecut către ,,școala fabricii” prin malaxorul internatelor școlilor profesionale. Cu nimic deosebite internatelor liceelor, locațiile noi fiind construite după modelul auster al azilurilor pentru sărmani. În ce mă privește, voi păstra totdeauna amintirea imperioasei dorințe de intimitate și timp folosit după plac. Internatul Liceului Pedagogic din Arad se organizase la etajul superior al primei școli românești de învățători din Transilvania, fondată de Dimitrie Țichindeal în 1812. Cel mai mare dintre dormitoare avea 80 de paturi iar cel mai mic, peste 20. Programul spartan va fi fost, probabil, o simbioză între Comuna Derzjirnski și regimul tinerilor pregătiți în secolul XIX să devină preoți și totodată învățători. Scularea la 5,45, micul dejun la 6,30, meditații între orele 7și 8, apoi cursuri. Funcționau interdicția de a părăsi curtea școlii și portul altor veșminte decât uniforma școlară. După amiaza, program obligatoriu de pregătire a lecțiilor pentru a doua zi sub supraveghere monitorială, și, în sfârșit, stingerea la orele 22.

Ceea ce nu se închipuise însă în secolul al XIX-lea – proprietatea statului asupra propriului trup -, se exersa în cea de-a doua jumătate a secolului XX în liceul arădean. Elevele erau periodic aliniate în rând și conduse, obligatoriu, la cabinetul ginecologic pentru control. În efervescența creșterii demografice și totodată a constrângerilor ,,moralei socialiste”, directorul școlii promovase și aplica, fără drept de apel, umilitoarea intromisiune în intimitatea cea mai profundă a adolescentelor ce-i fuseseră încredințate spre educație. Practica funcționa, de altfel, în fabrici, noi fiind exemplul propus, dar neurmat,  celorlalte școli. Paradoxal sau nu, tocmai acelui pedagog zelos în inițiative antidemocrate, succesorii de azi i-au ridicat o statuie…!

Nici studenții găzduiți în cămine nu se puteau plânge de plictis, reverii în exces ori nostalgie. Cu excepția celor de la școala superioară de partid și a cuplurilor căsătorite, din dispoziția lui Ceaușescu căminele muncitorești și studențești de nefamiliști cazau minim trei locatari într-o cameră. În  Complexul studențesc clujean ,,Hașdeu” se înghesuiau câte patru studenți într-o încăpere de 3 pe 4 metri. Odată introdusă obligația autogospodăririi, a dispărut personalul de menaj și ajutoarele de la bucătărie. Ca și practica agricolă, curățenia și operațiile pregătirii hranei au fost trecute la capitolul ,,organizării timpului liber”.

Pe-atunci era interzisă și cazarea într-un hotel din localitatea unde aveai domiciliu stabil sau viza de domiciliu flotant. Cu-atât mai puțin se elibera o cameră cuplurilor care nu puteau prezenta acte doveditoare căsătoriei. Un detaliu aparte al epocii, merită amintit: interzicerea avorturilor și a comercializării anticoncepționalelor, considerate infracțiuni pedepsite cu închisoarea.   Mai repede decât ar fi fost de dorit, în cuplurile de studenți apăreau copiii. Concediile maternale se acordau în România pe perioade maxime de trei luni. Pentru o mamă studentă, obligată să frecventeze cursurile și seminariile în vederea prezentării la examene, prevederea legală a concediului maternal n-avea valoare. Ca și-n cartierele muncitorești, în complexul studențesc funcționa o creșă și o grădiniță cu regim săptămânal. Deosebit copiilor lepădați în orfelinate, bebelușii studenților petreceau cu părinții o noapte și-o zi din săptămână – sâmbăta dinspre duminica liberă.

Singurătatea era în asemenea condiții un lux care-ți oferea plăcerea meditației și a regăsirii de sine. În sesiuni mai ales, studenții căutau enclavele de liniște și pustietate ale cimitirelor și bisericilor din zilele lucrătoare…

,,Timp liber organizat”     

O inițiativă diabolică a ultimului lider comunist, Nicolae Ceaușescu a fost aceea de a cuprinde toți locuitorii României în organizații puse sub patronajul partidului comunist. Sub ,,cupola” Frontului Democrației și Unității Socialiste, de la vârsta de patru ani copiii erau înregimentați în organizația Șoimii Patriei. Treceau apoi, la vârsta stabilită, în colectivul detașamentului pionieresc, apoi în acela al organizației de tineret.  Odată cu angajarea primeau carnetul de sindicalist și cota aferentă de ,,activități obștești” în colectivul sindical. La 35 de ani, cei care nu intraseră în colectivul organizației de bază a partidului, treceau din organizația de tineret (UTC) într-o alta numită, prin abreviere, ODUS. Din aceasta îi scotea moartea.  În plus, femeile de la orașe și sate aparțineau oragnizației de femei care obliga la participări și acțiuni tipice.

Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, în 1976 s-a instituționalizat Festivalul Național ,,Cântarea României” sub forma unei competiții a creatorilor și interpreților profesioniști și amatori derulate în ediții de câte doi ani. Fiecărei școli primare, cooperative agricole de producție, atelier meșteșugăresc sau secție de uzină i s-a impus prezența în concursuri cu formații artistice proprii. Anul următor, obligația prestației artistice a fost dublată de cea sportivă, prin instituționalizarea Complexului Sportiv ,,Daciada”. Copiii, tinerii, adulții și chiar vârstnicii și-au îmbogățit astfel statusurile sociale cu calitatea de membri a cel puțin câte unui colectiv artistic și sportiv.

Viață colectivă era și la bloc. În incintele construite fără izolații de zgomot și miros, locatarii obțineau involuntare informații despre traiul celorlalți vecini. De altfel, în legislația anilor 80 privind divorțul s-a introdus și procedura trecerii, în faza primară, pe la comisia de împăciuire a blocului sau a organizației sindicale. În plus, partidul avea dreptul ,,să-și arunce privirea” în familia oricăruia dintre membrii săi. O soție de director ultragiată de reala sau presupusa slăbiciune a soțului pentru vreo mai tânără și apetisantă subalternă, dobândea satisfacție imediată. După o reclamație adresată secretarului de partid, soțul infidel, bețiv sau fără grija familiei era ,,pus în discuția colectivului”. Aici i se administrau  proceduri de șoc în practica terapiilor grupului: critica și autocritica. Ședința se lăsa fie cu autocritici, angajamente și, implicit, o sancțiune a vinovaților pe linie de partid, fie cu debarcarea din funcție a incriminatului.     

Funcții de defulare îndeplineau însă și ,,cozile” din fața magazinelor alimentare. Ca și cenaclurile literare înființate pretutindeni: în școli, în fabrici și pe șantiere. Literatura funcționa atunci ca un substitut al științelor socio-umane viciate de paradigma marxistă. Personajele de ficțiune puteau rosti adevăruri inacceptabile în ședințele colectivelor și în discursul mediatic.  Pe tărâmul fermecat al literaturii evadau oamenii din cotidianul opresiv cu efectul cathartic al teatrului antic. ,,Aproape întreaga Rusie citește versuri și aproape jumătate din Rusia le scrie”, cugetase înaripat poetul Evgheni Evtușenko. Adevăr valabil și pentru români.  

Societatea căreia i se spunea începunând din 1971 ,,socialistă multilateral dezvoltată” tindea spre pulverizarea individualității în rețeaua numeroaselor colective: un electron, ca oricare altul, din structura acestor atomi sociali… Aceasta nu înseamnă că n-au existat sincideri, violențe,  crime. Dar despre rata autogresivității și infracționalității acestor societăți nu se informa public niciodată.

Ar fi nedrept să nu recunoaștem însă că în menținerea echilibrului psihic, unele particularități ale acestei societăți s-au arătat benefice. Cetățenii s-au simțit prizonieri ai regimului politic din țara lor. Victime, așadar, fără tendința de autoculpabilizare pentru alegeri, decizii și ținte greșite. Fără frică de șomaj, cu trebuințele de bază asigurate, cu dreptul proprietății limitat la un spațiu de locuit și la un autoturism din producție națională, stresul competiției și sentimentul contraproductiv al invidiei erau mult diminuate. Simultan, multe relații din grupul de muncă dobândeau coloratură afectivă pozitivă. Oamenii își împărtășeau unii altora bucuriile, grijile, supărările, primind, cel mai adesea, suportul emoțional (uneori și material) așteptat.  Programul politic țintea, de altfel, către relațiile umane ale comunei primitive pe fondul unei civilizații materiale tehnologizate. Fără prilejuri și spații dedicate melancoliei și implicit cufundării în profunzimile sinelui, căci totul în jur tindea a fi ,,popular” – de la  grădini și parcuri, la spitale și case de odihnă.

Revenind la depresie însă… Într-adevăr, e… altfel, a conchis colegul francez.  Se constată și azi, prin metodologia consacrată, că stilul de viață din comunitățile tradiționale africane exclude rosturile psihanalizei…

Dar singurătatea a fost și va fi visul celor cu bani puțini de-a scăpa de viața ,,la comun”. Dar și luxul celor mult prea bogați în resurse spirituale și creative pentru reușite grăbite de presiunile eficienței și pragmatismului.