Istorie și memorie

Din zilele atât de bogate în evenimente și întâmplări ale ultimei săptămâni din decembrie 1989, a intrat în memoria colectivă și amintirea primului interviu ,,liber” acordat de Victor Rebengiuc televiziunii. Apreciatul actor a citit, mai întâi, Doina lui Eminescu, poezie interzisă o lungă perioadă a epocii. Apoi a elogiat armata încredințându-i pe telespectatori de victoria ei asupra teroriștilor. A încheiat, într-o sublimă retorică și cu recuzita unui sul de hârtie igienică: aceia care-au rostit anumite ,,nume proprii” să-și șteargă gura.

Acesta și alte comportamente publice din acele zile istorice au fost semnele resemnificării memoriei colective.

Înapoi în timp…    

”Lumea are două istorii: istoria evenimentelor sale – aceasta este gravată în bronz şi istoria gândurilor sale – de aceasta nimeni nu pare să se îngrijească”, avertiza istoricul francez George Duhamel. Într-adevăr, evenimentele ultimei conflagrații mondiale sunt marcate în compendii istorice și manuale școlare, prin  muzee, monumente, plăci comemorative. Știm, cu precizie, când, unde și cu consecințe s-au purtat bătăliile, conținuturile înțelegerilor dintre beligeranți, precum și datele privind instituirea de noi regimuri politice în centrul și estul Europei. S-a gravat în ,,bronz” și bogata istorie a violenței și constrângerilor practicate în aceste țări în vederea transferului de instituții și practici comuniste. Avem însă puține și fluctuante repere  ale ,,reformării” gândirii sociale și memoriei colective din comunitățile sovietizate.

În marele experiment de instaurare și acceptare a ,,dictaturii proletare”, condițiile reușitei pot fi încadrate în categoria ,,marilor manipulări” identificate de  R. J. Lifton (1969) astfel: controlul comunicaţiilor de masă; manipularea “mistică” (înţelegând prin aceasta, în primul rând, cultul personalităţii  liderului); cerinţa de “puritate” a indivizilor; cultul confesiunii, respectiv ideologiei (practicat în corelaţie cu “cerinţa de puritate” şi realizat prin criticile şi autocriticile de partid); prezentarea ideologiei ca o “ştiinţă sacră”; remodelarea limbajului; situarea doctrinei mai presus de orice interes personal; delimitarea socială în spirit maniheist.

După cum demonstrează celebra experiență a lui Milgram despre obediență, supunerea e condiționată de ,,complicii” experimentatorului: experimentul survine unei înțelegeri între aceștia și inițiator. Subiecții nu cunosc planul prestabilit și de aceea acționează exclusiv sub efectul falșilor stimuli care-i influențează în scopul voit[1].

Tot astfel, subiecții tabloului primilor ani post-belici nu cunosc manipulările serviciilor speciale sovietice. Un document intitulat Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică, datat 1947, s-a descoperit în arhivele poloneze. Conținuturile sale s-au aplicat, cu siguranță, și în România. În paranteză fie spus, puțină vreme după intrarea trupelor sovietice în țară, lui Emil Bodnăraș i s-a încredințat ,,legătura” dintre conducerea partidului și Serviciul Special de Informații (SSI). Se înțelege că liderii comuniști eliberați de curând din închisori și lagăre ori proaspăt reveniți din Uniunea Sovietică se aflau sub comanda directă a Kremlinului. De altfel, până la conferința din octombrie 1945, organizația a purtat încă numele de Partidul Comunist din România, primit la înființare (1921), ca secție a Cominternului. În ce-l privește pe Bodnăraș, avea o biografie de excepție printre comuniștii români. Ofițerul artilerist dezertase în februarie 1932 în Uniunea Sovietică. Pregătit la ,,școala de spioni”, cum spunea el însuși, a fost trimis, în misiune, în 1935, în România. N-a apucat s-o îndeplinească deoarece a fost recunoscut de către un fost camarad de arme, în tren, și denunțat. În timpul executării pedepsei la Doftana și Caransebeș  s-a apropiat de nucleul ,,ceferiștilor” de la Grivița. A devenit comunist în închisoare dar s-a eliberat, în toamna lui 1942, cu cetățenie sovietică. Acesta era omul de legătură între SSI, PCdR și NKVD. Și el un nod nevăzut al invizibilei rețele. Căci responsabilitatea aceasta a lui Bodnăraș n-o cunoșteau decât vârfurile partidului.

Din chiar momentul intrării Armatei Roșii în România, serviciile speciale sovietice dispuneau deja de propria lor armată. Alcătuită, în primul rând, din membrii fondatori ai PCdR, comuniștii care petrecuseră stagii și/sau războiul în URSS și tot mai numeroșii racolați prin structurile sovietice militare și ale Comisiei Aliate de Control. Până-n vara lui 1948 când s-a înființat Direcția Generală a Securității Poporului, SSI epurat și manevrat prin Bodnăraș a contribuit activ la manipulările patentate la Moscova.   

Manevre invizibile de sovietizare    

Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică  dezvăluie programul demolării structurii societăților tradiționale și de plantare a pilonilor ,,vieții noi”, cum i se spunea dictaturii proletare în epocă.

Vom reproduce în cele ce urmează câteva dintre acestea. În primul rând, pe cele care deschid calea puterii partidului unic  și formării armatei activiștilor săi :

“Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete.

Unificarea organizaţiilor de tineret trebuie făcută rapid. De la conducători de organizaţii locale în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni desemnaţi de serviciile noastre speciale  (…).

Se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate. Aceşti oameni trebuie să fie cooptaţi iar în cazurile în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhice superioare (…).

În toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale,  fără ştirea organelor administrative locale (…).

Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nici o problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare,  justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.

Trebuie organizat ca numai acei conducători să fie avansaţi care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinaţi şi care nu le analizează depăşind cadrul activităţii lor (…).

Pe plan local este interzisă apariţia unor opere despre acei băştinaşi care înainte de revoluţie şi în perioada celui de-al doilea război mondial au trăit la noi (în URSS, n.n.) sau au luptat alături de noi în timpul războiului”.

Evenimentele primilor cinci ani din istoria post-belică a partidului comunist demonstrează că și pe teritoriul românesc s-au împlinit sarcinile mai sus citate.  Mărturii ale contemporanilor ne demonstrează că regizorii din umbră erau cel mult bănuiți. Bunăoară, generalul Constantin Sănătescu nota în jurnalul său, la 9 octombrie 1944, cu referire la mișcările politice următoarele: ,,Am ajuns la convingerea că totul este condus de ruși, spre deosebire de Maniu  care încă mai crede că rușii nu se amestecă în treburile interne”.

Preliminarii ale distrugerii  proprietății și culturii tradiționale

Alte directive prefigurează desființarea marii proprietăți private considerată de ideologia comunistă drept bază a relațiilor de producție bazate pe exploatarea omului de către om. Urmând etapele bolșevizării din Rusia, în 1946 țăranii români au fost împroprietăriți cu părți din marile moșii confiscate. La fel se întâmplase în 1918, când Lenin prin faimosul decret asupra pământului deposedase boierii de pământ, animale și utilaje agricole. Acestea n-au rămas prea mult însă în posesia noilor proprietari deoarece populația rurală a fost obligată să predea mari cote agricole statului și apoi, la colectivizare. Prin metode aparte s-au adus la faliment și micile ateliere meșteșugărești. Iată ordinele adresate, în 1947, pentru amorsarea terenului și evitarea de tulburări sociale în Centrul și Estul Europeri:  

“Se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice în sensul că acestea să nu acorde acte doveditoare a proprietăţii asupra pământului; actele vor arăta doar calitatea de lot dat în folosinţă, dar niciodată pe aceea de proprietate a deţinătorului.

Politica faţă de mica proprietate ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată face asigurarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import (…).

În oraşele reconstruite sau nou construite nu se mai admit în locuinţe spaţii excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.

Întreprinderile proprietate personală, micii meseriaşi şi micii industriaşi să primească doar astfel de materii prime şi utilaje inferioare şi depăşite care să împiedice producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat”.

Memoria colectivă este proprie oricărei societăţi, manifestându-se prin acumularea, păstrarea şi transmiterea valorilor intelectuale şi spirituale generaţiilor viitoare. Prezentul şi viitorul societăţii decurg din esenţa şi caracteristicile trecutului păstrate în ea. Astfel că atenția celor care voiau să controleze viitorul apropiat s-a concentrat asupra instituțiilor și personalităților culturale și religioase, indicându-se următoarele:

“Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată încât să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase dar şi al ceremoniilor de înmormântare.

Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie ocupate de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar iar la licee să se oprească predarea limbilor latină şi greacă veche, a filosofiei generale, a logicii şi geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei şi pe lupta poporului asuprit. În şcolile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă (…).

Trebuie iniţiată organizarea unor acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sărbătorească lupta băştinaşilor împotriva cotropitorilor (exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi să popularizeze lupta pentru socialism”.

Resemnificări ale memoriei colective

Clasicii psihologiei au tratat memoria ca o funcţie fundamentală a individului. În logica funcţionării spiritului, percepţiile şi reacţiile conservate sunt baza cunoaşterii personale, a obiectelor întâlnite, a evenimentelor trăite, a atitudinilor adoptate etc.

Maurice Halbwachs a demonstrat  în lucrările sale Cadrele sociale ale memoriei (1925) și Memoria colectivă (1950) că amintirea individuală se sprijină pe cadrele memoriei colective. Iar memoria colectivă, la rându-i, recompune, în fiecare epocă a istoriei, o  imagine a trecutului în acord cu curentele dominante ale comunității. Societatea impune așadar o selecție și o resemnificare a evenimentelor. Cu atât mai mult o societate unde funcționează cenzura iar propaganda creează un continuu ,,dublet” al trecutului, prezentului și viitorului.

De altfel, după constatarea ostracizatului Troţki despre falsificarea istoriei revoluției bolșevice,  “munca la istoria partidului are propria sa istorie politică”. Odată cu apariția Cursului scurt de istorie a PC(b) al URSS (1938), sub semnătura lui Stalin, s-au instituit noi cadre ale memoriei sociale pentru anul 1917, războiul civil și sovietizare. Simultan, în “groapa memoriei” au fost aruncate evenimentele și personajele indezirabile. În condițiile cenzurii. această rescriere a istoriei a funcţionat ca operaţie de spălare a creierului mulţimilor. Înșiși membrii  PCdR  s-au inițit în trecutul comunist prin intermediu acestei lucrări care circula în celulele de partid și-n închisori copiată pe foițe de țigară.  Imediat după 23 august 1944, o primă tranşă a Cursului scurt… s-a editat în 735 000 exemplare, performanţă fără precedent a tipăriturilor româneşti.

Până la Congresul XX al PCUS (1956), Cursul…  a fost cartea de căpătâi în lagărul socialist. În schemele ei s-a falsificat și istoria naţională a statelor comunizate. În România, în 1947, a apărut manualul de Istoria României, coordonat de Mihai Roller, de profesie subinginer dar ridicat, în regim de urgență, la demnitatea de academician. Pe cât de elogiată a fost lucrarea aceasta la apariție, pe-atât de criticată a devenit peste doar un deceniu. Condamnarea cultului personalității și crimelor lui Stalin au fost noile cadre de resemnificare a istoriei și implicit a memoriei colective din țările comuniste europene.

 În ,,cadrele” istoriografiei comuniste s-au operat însă și resemnificările ulterioare. Principiului ,,partinităţii”, bunăoară, a impus rescrierea istoriei naționale în concordanţă cu directivele partidului. În esență, istoria românilor a fost înfățișată ca o cronică sângeroasă a conflictelor dintre “exploataţi” şi “exploatatori”, majoritatea etnică și minoritățile naționale fiind înfrățite pe baricadele luptei de clasă etc. Dar și în etapa național-comunismului, algoritmii de redactare au fost uniformi. Cadrele istoriei albanezilor, spre exemplu, sunt similare celor românești. Antichitatea aparține ilirilor, strămoşii poporului albanez. Ca şi daco-geţii, aceștia ar fi ființat ca o puternică și civilizată comunitate, opunând o serioasă rezistență cuceririi romane. Epoca medievală e dominată de   Gjergi  Kastrioti, zis Skanderbeg. Revoltându-se, în 1443, contra turcilor a reușit să adune în cetatea Kruje marea parte a seniorilor albanezi în ideea independenţei naţionale. Similar, istoriografia românească accentuează alianţele şi războaiele Moldovei, Ţării Românești şi Transilvaniei împotriva expansiunii otomane. A treia etapă o domină renaşterea (rilindja) de la finele secolului XIX, cu punctul de vârf al proclamaţiei de independenţă din 1912. Aspiraţiile claselor exploatate din spațiul românesc sunt încununate de independenţa din 1877 şi formarea statului naţional unitar în 1918. Și în sfârșit, cea de-a patra etapă marcată de evenimentele “marii lupte antifascistă de eliberare naţională” (aprilie 1939-noiembrie 1944), când poporul albanez condus de partidul comunist, i-a alungat pe italieni și germani. Simetric, în România începe o nouă istorie cu “revoluţia naţională antifascistă şi antiimperialistă”, denumirea propagandistică a loviturii de palat de la 23 august 1944. După scheme și stereotipuri comune s-au compus și difuzat reprezentările lui Enver Hodja și Nicolae Ceaușescu. Ca și resemnificările memoriei lor după căderea regimurilor comuniste.

[1] Experimentul asupra obedienţei desfăşurat de S.Milgram în mai multe etape (1963, 1965, 1974) a demonstrat că, în anumite condiţii, oameni obişnuiţi sunt capabili să producă rău, cu bună ştiinţă, unor semeni. Milgram a plătit 40 de bărbaţi de vârste diferite pentru a participa la un experiment. Au fost informaţi că vor participa la un experiment pentru evaluarea efectelor pedepsei asupra rezultatelor învăţării. Subiecţilor li s-a cerut să aplice un şoc electric de o anume intensitate pentru a-i pedepsi pe cei care fac greşeli de memorare. Aceştia erau complici ai experimentatorului care mimau durerea. Diferitele variante ale experimentului au demonstrat că: 1. oameni obişnuiţi, fără comportamente agresive cunoscute, sunt capabili să producă suferinţă altora în numeleunui scop nobil; 2. cruzimea e cu atât mai mare cu cât între agresor şi victimă relaţiile sunt depersonalizate; 3. agresivitatea e potenţată şi de girul unei instituţii de prestigiu care patronează experimentul; 4. obedienţa la ordinul care impune comportamente agresive este apanajul unor oameni obişnuiţi, nu al unor brute sau psihopaţi.