In memoriam Serge Moscovici

S-a stins din viață,  la 16 noiembrie a.c.,  savantul francez de origine română, Serge Moscovici. Comunități științifice și cercetători din lumea întreagă au adus, în aceste zile, vibrante omagii celui care a fost unul dintre fondatorii psihologiei sociale. Prin teoriile sale privind reprezentările sociale, minoritățile active, psihologia maselor și liderilor, expuse în peste 20 de volume traduse și editate în numeroase țări, rămâne valoros contributor la patrimoniul științelor omului.

Magistrul

Printre demnitățile ce i-au conferite lui Serge Moscovici de-a lungul vieții amintim preşedinția Asociaţiei Europene de Psihologie Socială Experimentală, titlurile de Cavaler şi ofiţer al Ordinului “Legiunea de Onoare”, membru al Academiei Europene de Ştiinţă și al Academiei din Moscova, cel de membru onorific al Academiei Ungare de Ştiinţe. A fost distins cu titlul de doctor honoris causa al London School of Economics, al Universidad Nacional Autónoma de México, precum și al universităților din Bologna, Bruxelles, Geneva, Glasgow, Pécsi, Roma și Sevilla.

În 2003  i s-a decernat Premiul Balzan pentru întreaga activitate în psihologia socială. În 2007, American Psychological Association și European Federation of Psychologists’ Associations i-au conferit Premiul Wundt­-James, iar în 2010 i s-a decernat Premiul Nonino ‘Master of His Time” pentru întreaga activitate. 

Comunicatul Fundaţiei Balzan motiva astfel  alegerea făcută : ,,Lucrările lui Serge Moscovici în domeniul ştiinţelor omului şi ale societăţii se caracterizează printr-o mare noutate: ele au bulversat paradigmele canonice ale disciplinei, au înnoit metodele şi orientările sale de cercetare, au creat o şcoală europeană de psihologie socială a cărei originalitate este universal recunoscută. În acest domeniu, de acum înainte Serge Moscovici ocupă locul eminent care până la finele anilor 60 i-a aparţinut lui Jean Piaget”.

Un nod important al biografiei sale științifice a  fost crearea Laboratorului European de Psihologie Socială, în 1965, sub cupola prestigioasei instituții pariziene  Maison des Sciences de l’Homme. Sub directoratul lui Serge Moscovici (1979 – 2006), aici au funcţionat primele reţele interdisciplinare în cercetarea reprezentărilor sociale. Acestea au generat impresionantele conferințe internaționale bianuale care-au reunit, începând din 1992, mii de cercetători la Ravello (Italia), Rio de Janeiro (Brazilia), Aix en Provence (Franţa), Mexico-City (Mexic), Montreal (Canada), Stirling (Scoţia), Guadalajara (Mexic), Roma (Italia), Bali (Indonezia), Evora (Portugalia)  şi  Sao Paulo (Brazilia). ,,În Europa, eu nu cunosc pe nimeni altul care să aibă atâta notorietate, atâta forţă de influenţă în domeniu, mi-a mărturisit psihologul Denise Jodelet, președintele comitetului de organizare a uneia dintre aceste conferințe.  Căci importantă la Moscovici nu este doar contribuţia sa ştiinţifică personală. El reprezintă un caz unic al timpului nostru de animare a cercetării în psihologie”.    

Kilometrul 0: Brăila                                      

Omul de știință s-a născut în 1925, la Brăila în familia unui negustor de grâne. În actele românești de stare civilă a purtat numele de Ștrul Herș Moscovici. 

Memoriile sale (Chronique des annees egarees, Stock, 1997) editate în limba română sub titlul Cronica anilor risipiți (Polirom, 1999) conțin fabuloase relatări de viață și excepționale analize psihosociale ale României Mari. Exclus din liceu, în 1940, sub incidența legilor rasiale, a urmat o şcoală profesională și s-a calificat ajustor-mecanic. A aderat și la mişcarea comunistă ilegală. După război s-a implicat însă în reţelele clandestine care facilitau emigrația evreilor în ,,țara sfântă”. A părăsit și el țara stabilindu-se, în 1947, la  Paris.

Despre familia și biografia sa românească a consemnat în memoriile sale aceste dureroase reflecții: „Când strămoşii noştri au venit din Rusia în satele şi oraşele de pe malurile Dunării, nici România, nici Israelul nu existau. Aveau ei de gând să se stabilească aici doar pentru două sau trei generaţii? Sigur că nu. Unii după alţii s-au instalat în noul mod de existenţă, în mijlocul unui popor a cărui limbă au vorbit-o şi ale cărui obiceiuri le-au împrumutat. Au muncit din tot sufletul şi cu tragere de inimă, ca să facă din pământul exilului ţinutul lor natal, patria lor.(…) Acum nu a mai rămas nici unul dintre noi în România, nici o urmă a prezenţei noastre, ca şi cum n-am fi trăit niciodată acolo. Tot ce-şi vor aminti ţara, oamenii, este că un mic grup de bărbaţi şi de femei, „altfel decât ceilalţi”, a încercat să facă aici rădăcini şi apoi au fost alungaţi. Şi că, plecaţi aiurea, au încercat să se stabilească altundeva, din nou pentru „totdeauna”. În ceea ce mă priveşte, lucrul este cât se poate de probabil. La Paris, am luptat şi am ajuns la lumină de-a lungul unor ani grei care au debutat cu propriul meu exil. Am cunoscut ani mulţi de adâncă singurătate, în timpul şi după terminarea studiilor. Am fost soţ şi tată, am legat prietenii dragi şi am creat o operă”.

Despre începuturile pariziene i-a făcut alte declarații tulburătoare prietenului său, regretatul psihosociolog ieșean Adrian Neculau în volumul de convorbiri Urmele timpului. Iluzii româneşti, confirmări europene (Polirom, 2002). “Ţin să vă mărturisesc un amănunt, anume acela că în România nici măcar nu auzisem să se vorbească de psihologie, i-a mărturisit Moscovici. În ceea ce mă priveşte, pot spune că am ajuns la psihologie parcurgând o serie de etape. Când am venit la Paris, nu ştiam, de fapt, să fac nimic, sau aproape nimic, abia dacă aveam un franc în buzunar şi nu cunoşteam pe nimeni. Prin urmare, întrebarea la care trebuia să caut un răspuns asta era: cum aş putea, plecând de la datele de mai sus, să-mi construiesc o viaţă?” Dar ceea ,,ce distinge omul de celelalte specii nu este munca, ci faptul că el crede în muncă, crede în cunoaştere”, mi-a spus și mie, în convorbirile publicate în cartea Bărbați și femei. Întâlniri cu Serge Moscovici (Editura Fundației Culturale Române, 2007).

Teza sa de doctorat La Psychanalyse – son image et son public, susținută la Sorbonna, s-a transformat, în 1961, într-o lucrare de referinţă.  A gândi viața, socialul, natura – cum este sintetizată carierea sa în volumul  omagial  Penser la vie, le social, la nature; Melanges en l honneur de Serge Moscovici (Maison  des sciences de l homme, 2001) – i-a fost deviză. Relevant în acest sens poate fi și episodul candidaturii sale la Primăria Parisului. În intenția sa, o formă de-a atrage atenția asupra ecologiei printre pionierii căruia se situează. Căci, după propria-i mărturie, a face, simultan, politică și știință, e imposibil.

În spiritul adevărului  

După ,,fuga” din 1947, Serge Moscovici n-a mai revenit în țara natală. ,,E prea departe…”, răspundea ,,de ce”-ului interlocutorului. Nu în spațiu, ci în viața mea, preciza melancolic. Cu real talent literar și în spiritul adevărului asumat ca valoare fundamentală a omului de știință, și-a ,,portretizat” astfel spațiul copilăriei și tinereții în memoriile sale: “Încerc acum să-mi amintesc cum îmi apărea România pe-atunci. În exterior: prinsă între ţări neprietenoase, care-i cedaseră teritorii la sud şi la vest, ce trăia între frontierele desemnate de Aliaţi, pentru a putea face parte din zidul de apărare împotriva Revoluţiei bolşevice la est. Toate ameninţările veneau dintr-acolo, aceasta era convingerea cea mai răspândită. Era astfel desemnat cu claritate pericolul care pândea existenţa României iar comunismul, duşmanul naţiunii, era denunţat cu asupra de măsură. Aşa se spunea la şcoală, aşa scriau ziarele, aşa se predica în biserică. Acesta a fost, fără îndoială, nu numai motivul care a determinat naşterea fascismului românesc dar el explică şi de ce a  fost cea mai mare mişcare fascistă din Europa de Est. Toate miturile sale s-au întemeiat pe lupta anticomunistă ca o lupă care concentrează razele şi aprinde focul ce trosnea în România anilor 30. În interior: o societate secţionată în două despre care se spunea că este administrată de o  constituţie democratică. Or, doar o fracţiune din fiecare strat social se bucura de dreptul de vot şi de o oarecare libertate (…). Desigur, ţara era bogată, teribil de îmbelşugată şi se voia o copie a Occidentului. Toată lumea ştia însă că era dezorganizată şi administrată după obiceiuri corupte şi arbitrare moştenite de la Imperiul Otoman, a cărui colonie fusese cândva. Orice se putea cumpăra şi vinde, până pe treptele tronului. Mai bine de o jumătate de secol după proclamaţia de independenţă, România continua să fie o ţară rămasă în urmă, paralizată de tradiţii din alte vremuri. Apăsarea unui cler atotputernic îi limita orizonturile intelectuale şi sociale, o birocraţie incompetentă punea piedici în calea economiei, iar viaţa politică se sufoca sub greutatea unei monarhii afaceriste, susţinută de marile familii. Din Bucureşti, capitala rafinată, veselă, cultivată, toate acestea nu se puteau nici vedea, nici bănui. Mai ales ţăranii erau la cheremul marilor proprietari şi al calamităţilor naturale, al mizeriei şi al bolilor – ceea ce, într-o ţară agricolă, lovea în multă lume. Dacă n-ar fi domnit o anumită nepăsare, o bucurie de a trăi, favorizată de generozitatea incredibilă a naturii, aceste nedreptăţi, fără raţiune şi fără speranţă ar fi fost intolerabile”.

Cât mai ține ,,urma”?

După prăbușirea comunismului, Serge Moscovici a prezis optimist un reviriment al cercetării în științele socio-umane alimentat de cercetătorii Europei de Est.  A îndrumat, binevoitor, doctoranzi și cercetători veniți din țara natală, fericiți în descoperirea, nu doar a psihologiei, ci și a științei eliberate de dogmă și canoane politice.  

 De generozitatea sa am beneficiat și eu în stagiile de cercetare la Maison des Sciences de l’Homme. A girat cu prestigiul numelui și operei sale președinția onorifică a editorilor Revistei Internaționale de Psihologie Politică Societală, încrezător în normalitatea ,,recuperării” anilor separării prin ,,cortina de fier”.  Și-a dat acordul și la organizarea uneia dintre conferințele internaționale asupra reprezentărilor sociale în România. O propunere în acest sens din partea unei instituții românești n-a parvenit însă organizatorilor. Nici Academia Română n-a dat vreun semn de recunoaștere a operei sale.

Abia când fiul său, Pierre Moscovici a devenit raportorul pentru România al Uniunii Europene, a intrat  şi tatăl în atenţia publică. Dar nu în calitate de om de știință, ci de părinte al politicianului de care ,,depindea” admiterea României în UE. Cu bârfele și scenariile care asezonează conspiraționismul dâmbovițean. Raportul politicianului Pierre Moscovici a fost favorabil ţării de origine a tatălui… După care psihosociologul Serge Moscovici a redispărut din câmpul perceptiv al mediei românești.

Spunem adesea despre decizii corecte c-au fost luate cu ,,mintea românului de pe urmă”. Cât să dureze ,,urma” cinstirii acestui savant în țara natală?