Studenţii

Un semn al schimbării în România a fost marea deschidere spre studii superioare a tinerei generaţii.

Finanţări occidentale

Datorită fondurilor provenite de la Uniunea Europeană prin programele “Erasmus” şi “Socrates” şi al burselor guvernamentale, numărul studenţilor şi doctoranzilor români în  Franţa este mare. 

Condiţia pentru a fi student la Paris ţine însă, în principal, de statutul universităţii româneşti. Prestigiul şi relaţiile acesteia conduc la încheierea unor acorduri de colaborare cu o universitate din străinătate. Protocoalele dintre cele două instituţii sunt trimise departamentului de educaţie al Consiliului Europei care finanţează bursele studenţilor şi profesorilor din fostele ţări comuniste. Bursele celor din Vest care vin în România sunt plătite însă din bugetul propriu al instituţiei de învăţământ care a acceptat respectivul acord.

Un ajutor considerabil, prin urmare, acordat de Occident ţărilor estice în vederea compatibilizării forţei de muncă şi cercetării în viitoarea Uniune Europeană extinsă.

Studenţi la Paris

Am cunoscut mulţi studenţi români la Paris. Până la un punct, condiţia lor este similară studentului francez sau de indiferent ce altă origine, Parisul contând şi ca etapă în desăvârşirea intelectualului american. Ca pentru orice student, admiterea presupune obligaţia de respectare integrală a regulamentelor instituţiei unde ai fost primit. Italian, român sau marocan, de la cunoaşterea foarte bună a limbii franceze nu se face rabat. Problemele personale nu sunt amestecate aici cu cele profesionale iar invocarea scuzei de-a fi din altă ţară, ar stârni nedumeriri: drepturile egale cu studentul francez presupun şi obligaţii similare. Prin urmare, studentul român munceşte mai mult decât francezul pentru a fi, in examene, la înălţimea acestuia.

“Slujbe” de student

Parisul fiind unul dintre cele mai scumpe locuri de trăit din lume, bursele studenţeşti abia acoperă cazarea. Ca să facă faţă celorlalte cheltuieli, studentul străin trebuie să  muncească. Muncesc, în cele mai multe cazuri şi colegii francezi, ai căror părinţi au o optică educaţională diferită de cea românească. Dacă românii amână, ca pe-o nefericire,  timpul în care urmaşul lor va lucra într-un indefinit “îi vine lui vremea”, occidentalul îşi motivează timpuriu copiii “să-şi ia o slujbă”. A câştiga bani ca elev sau student e o predicţie de bună inserţie socială.

De altfel, bursele pe care le primesc românii din partea Uniunii Europene sunt pentru maxim un an universitar. Ca să-şi continue studiile, în decursul acelui prim an, românul trebuie să-şi caute de lucru. Afişierele din campusurile universitare îţi dau o imagine despre încercările locatarilor de-a găsi un “boulot”, adică o  muncă ocazională. Tipică este slujba de baby-sitter, deloc uşoară şi de  responsabilitate pentru copiii luaţi în grijă. Mai căutat e să fii lucrător ecologic (gunoier, în vocabularul activ de pe malurile Dâmboviţei), slujbă  bine plătită şi fără răspunderi periculoase.

În spălătoriile căminelor, prezenta unor uniforme de chelneri, paznici sau portari  te ajută să-ţi faci o idée despre viaţa studenţilor. O deosebire între a fi student la Paris sau la Bucureşti este tocmai viziunea asupra “slujbei”: pe malurile Senei – ceva ce trebuie bine făcut şi respectat ca atare, indiferent în ce nişă socială e proiectată. Poate că aceasta e prima dintre învăţăturile pentru care merită să studiezi la Paris. 

Dificultăţi de adaptare

Un “amănunt” puţin popularizat printre cei care privesc cu oarecare invidie studenţii plecaţi cu burse la studii in străinătate este faptul ca dacă nu sunt promovate acolo examenele, fondurile europene se blochează. Dacă notele si calificativele primite nu atestă rezultate corespunzătoare, studentul urmează sa-şi achite el cheltuielile făcute.

Revenit după o bursă Erasmus, tânărul se pomeneşte în faţa altor dificultăţi care ţin de echivalarea anului de studiu parcurs în străinătate. Programele universităţii româneşti sunt rareori compatibile cu cele  ale instituţiei frecventate în străinătate. Soluţia de moment este atunci periplul studentului pe la fiecare profesor titular de curs pentru echivalarea fiecăreia dintre notele sale. Sunt facultăţi unde nu există prea multe corespondenţe cu pachetele de cursuri pentru care-a optat studentul neavizat în străinătate, astfel că la revenirea în ţară se pomeneşte în situaţia de-a repeta anul de studii pentru care-a fost bursier la Paris.

Spre “mândria noastră”, mulţi dintre studenţii români la Paris reuşesc nu doar să facă faţă ci chiar să se claseze printre primii în cercurile lor. 

Într-o asemenea situaţie e Ştefan Popescu, doctorand în istorie la vestita Sorbona. “Eram prea sărac pentru a merge la studii în Bucureşti” – a fost surprinzătoarea explicaţie pe care a ne-a dat-o privind drumul spre Paris.

Cărţile şi studiile publicate până acum l-au ajutat să-şi găsească de lucru în instituţii adecvate pregătirii sale. A intrat în elita tinerilor care “promit” din Franţa “ca şi cum aş fi trăit aici dintotdeauna”, mărturiseşte Ştefan Popescu. Are cu profesorii săi o “relaţie afectivă” şi e apreciat ca orice francez. Atâta doar că pentru a ajunge aici, – zice el – “trebuie să muncesc poate dublu prin comparaţie cu colegii francezi”. O compensaţie a acestor eforturi e convingerea că in aprecierea sa pozitivă, e şi aprecierea ţării natale.   

Doctoranda Luciana Răduţ e deja cercetător şi cadru universitar. De trei ani, face parte dintr-un grup de cercetare al Laboratorului European de Psihologie Socială condus de Serge Moscovici. Anul acesta a fost invitată la Roma la  Şcoala de vară despre reprezentări sociale. Începând de anul trecut ţine seminarul de psihologie socială a comunicării la Sorbona unde e şi doctorandă. Din toamna va colabora la stagiile de pregătire pentru Uniunea Europeană a unor funcţionari din instituţii publice franceze. “Sunt mulţi studenţi români care fac doctorate aici, se explică ea. Pentru că nu au fost suficient de activi şi s-au limitat doar la studiu, fără să-şi trimită candidaturile peste tot unde ar avea ceva de făcut, la 33 de ani se pomenesc fără conexiuni nici în România, nici în Franţa. Şi se pierd…”

Diverse oportunităţi

Ştefan Popescu s-a născut şi a învăţat la Târgovişte. “Prea sărac” pentru se îndepărta de casă până la Bucureşti, a devenit student în istorie la Universitatea “Valahia” din oraşul natal. De-aici a plecat cu o bursă a guvernului României în Albania. Ar fi putut alege atunci Parisul dar, zice el, “pe mine m-a atras ineditul”. Tema studiată în Albania fiind conexă istoriei Franţei iar publicaţiile datorate acestui studiu fiind apreciate, a fost chemat la ambasada Franţei din Tirana. Si invitat  pentru continuarea studiului la Paris.

A venit la Paris în 2002. Lucrarea de master a fost menţionată  “foarte bine” şi publicată într-una din revistele de specialitate editate de prestigioasa  Presse Unniversitaire Francaise. Acum are 26 de ani şi oportunităţi diverse de viitor. Simultan e în anul al doilea de doctorat în istorie şi student a două reputate instituţii parisiene – Şcoala Normală Superioară  şi Şcoala Naţională de Administraţie.

“Mi-ar place să lucrez într-un organism internaţional. M-aş întoarce în ţară dacă ar fi condiţiile necesare. România ar fi atunci prima destinaţie la care m-aş gândi. Nu mă refer neapărat la bani. Îmi displac reţelele de relaţii şi felul în care este privită munca. Şi istoria în ţară se face ca pe vremuri: România e înfăţişată ca buricul lumii”. Ştefan Popescu

Traseu de doctorand

Luciana Răduţ a venit de la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti, în anul III, pe “calea normală” a unei burse “Erasmus”. A terminat acel an la Universitatea Paris V Renee Descartes, cu note foarte bune, clasându-se prima în modulul de psihologie socială în care se înscrisese. S-a întors în ţară, a luat licenţa în sociologie cu 10, după care a revenit, la master, la Paris cu o bursă guvernamentală.

Campioană a  distincţiilor universitare, fata din România a terminat ca şefă de promoţie a masterului în specialitate, tocmai la Sorbona. Invitată să se înscrie la doctorat, a ales tema “Reprezentări ale construcţiei europene după al doilea război mondial”.

Ca să-şi continue studiile la Paris, a parcurs, ca majoritatea studenţilor, circuitul slujbelor temporare, cea mai frecventată dintre ele fiind baby-sitter. 

Românca pare să-şi fi dozat excelent eforturile între studii, mediile de aplicare şi cercetare ale psihosociologie şi muncile din care supravieţuiesc studenţii străini.  La 25 de ani, Luciana Răduţ  poate fi un exemplu al eficienţei pentru studentul român care pleacă la studii la Paris cu visul reuşitei în mediul intelectual francez.   

„Aş vrea, in viitorul meu profesional, să predau in învăţământul superior şi să fac cercetare. Unde aceasta? Acolo unde cerinţele mele de un anumit tip de ştiinţă vor fi îndeplinite. Nu le prea cunosc pe cele din România”. Luciana Răduţ

Cite Universitaire

Universitaire de Paris a fost fondată după primul război mondial, prin donaţii publice, pentru a permite studenţilor, cercetătorilor şi artiştilor din întreaga lume exprimarea în diferite stiluri culturale a idealului păcii şi comunicării. Într-un parc de 34 hectare funcţionează 37 reşedinţe, cele mai multe dintre ele cu contribuţia altor ţări care au îmbrăţişat proiectul acestei instituţii unice în lume. Deşi cultura românească modernă îşi revendică originea în cea franceză, România nu a avut vreo contribuţie.

Studii în străinătate

Conform informaţiilor oferite de d-ra Alina Bălaşa, şef serviciu relaţii internaţionale a Universităţii Bucureşti, anual doar de la această instituţie de învăţământ superior, circa 300-400 studenţi, masteranzi si doctoranzi pleacă bursieri în Europa. Aproape jumătate dintre aceştia au ca destinaţie Franţa. Pe locurile următoare se afla Italia şi Spania. Caţi tineri romani studiază, oare, anual in străinătate? Greu de estimat de vreme ca in prezent, avem mai mult de 40 de universităţi de stat şi mai multe încă universităţi particulare.

Prestigiul nepieritor al Sorbonei

În secolul al XII-lea, datorită rigorilor excesive de la Catedrala Notre-Dame câţiva călugări s-au refugiat pe înălţimile de la Sainte-Genevieve. Magiştri şi discipoli au fondat aici o corporaţie puternică – Universitatea care a primit în 1210 acceptul Papei Inocenţiu al III-lea. Primul regulament al instituţiei prevedea existenţa a patru facultăţi: arte, teologie, medicină, drept canonic. Prestigiul decanului de la teologie, Robert de Sorbon va amprenta pentru totdeauna aşezământul. Pentru că studiile se făceau în limba latină – limba universală a învăţaţilor vremii – cartierul din împrejurimile Sorbonei se numeşte şi azi Cartierul Latin. 

Prima tipografie a Parisului a fost aici instalată, în 1470. Ca protector al Sorbonei, Cardinalul Richelieu a înzestrat-o cu multe dotări şi a ales să odihnească de-a pururi în incinta ei. 

De-a lungul veacurilor, faima dobândită în lume de foştii săi studenţi a crescut prestigiul universităţii. „Spiritul Sorbonei” a alimentat şi marile schimbări contestatare, demonstraţiile studenţeşti din mai 1968  având, bunăoară, epicentrul aici.