Straşnicele secrete

Cine citeşte astăzi memoriile scrise de oameni care au fost implicaţi politic remarcă o particularitate comună şi celor produse de foşti decizionali şi de opozanţi ai acestora: concentrarea exclusivă asupra argumentelor pozitive ale acţiunilor proprii.

Memorii

Este omisă şi din cartea lui Gheorghe Gaston Marin („În serviciul lui Gheorghiu-Dej”, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2000) orice referire la proprietarii păgubiţi din 1948. Reţinem însă din amintirile sale detaliile tehnice şi justificările politice ale naţionalizării. Măsura care semnifică din perspectivă ideologică debutul “dictaturii proletariatului” s-a desfăşurat în câteva etape care le-au imitat pe cele din Uniunea Sovietică. Fiecare etapă fusese aprobată de Moscova iar aplicarea ei coordonată cu girul unor consilieri sovietici. Toate aceste pregătiri contau ca “straşnice secrete” de partid. Pe vremea aceea, cuvintele de sorginte rusească precum “straşnic” erau tot atât de frecvent folosite în vocabularul curent al acelora care se voiau “în pas progresul” ca şi cuvintele englezeşti  din comunicarea actuală.   

Prima etapă – reforma monetară

Pentru “exterminarea burghezo-moşierimii” – punct important al programului ideologic comunist – exponenţii ei au fost supuşi mai întâi procedurii de lichidare a resurselor lor financiare prin reforma monetară din 15 august 1947. “Operaţiunea era complicată – relatează Gaston Marin – deoarece Ministerul de Finanţe era în mâna liberalilor şi toate lucrările de pregătire trebuiau efectuate la Ministerul Industriei şi Comerţului, în cel mai mare secret, de un grup de oameni de absolută încredere şi calificaţi în măsură să strângă datele necesare fără să stârnească nici cea mai mică bănuială. Am fost ajutaţi de un grup de specialişti sovietici conduşi de Zlobin, adjunctul ministrului de Finanţe al URSS care împreună cu experţii noştri au pus la punct şi au efectuat întreaga operaţie de mare anvergură”.

Legea a fost publicată la data când deja intrase în vigoare şi prezentată ca un mare succes în eliminarea inflaţiei. Leul vechi a fost schimbat în raport de 20 000 lei pentru un leu nou şi numai în limita obţinerii de 150 lei noi.

Economia etatizată – a fost obiectivul generic al noului regim. În lumea noii puteri, Gaston Marin pare însă străin de ideologia comunistă, afirmând că de, fapt, naţionalizarea nu s-a făcut din considerente politice ci pur economice. “Ea a devenit necesară, scrie în 2000 fostul tehnocrat comunist, pentru a curma reducerea şi oprirea producţiei, irosirea venitului naţional de către proprietarii fondurilor fixe mai mult decât modeste de care dispunea ţara  şi pentru a concentra cea mai mare parte a plusprodusului ca resursă principală a dezvoltării, cu o structură orientată a economiei naţionale”.

Prin legi complementare etatizării au fost naţionalizate imobilele administrative şi de locuit ale unor societăţi şi proprietari, transformate în reşedinţe ale noilor instituţii sau ale “nomenklaturii economico-administrative”.

Enumerări şi procente

Din textile oficiale ca şi din cele memorialistice  lipsesc referirile la proprietari. “Prin efectul acestei legi – scrie fostul demnitar – au trecut în patrimonial statului întreaga industrie siderurgică, peste 80% din industria metalurgică prelucrătoare, centralele de energie electrică, toate bogăţiile subsolului, industria petrolieră, peste 80% din industria chimică , 80% din industria  materialelor de construcţie, aproape 80 % din industria textilă şi a pielăriei, aproape 85% din industria alimentară, toate mijloacele de transport fluvial şi maritim şi de transmisiune, care până atunci nu aparţineau statului, precum şi cele mai importante societăţi bancare şi de asigurări. Printr-o altă lege au fost naţionalizate imobilele comerciale, administrative şi de locuit aparţinând unor societăţi sau unor proprietari a mai multor locuinţe închiriate”.       

Oameni vechi ai lumii noi

Ca să producă, firmele naţionalizate aveau nevoie de specialişti. De tehnocraţi şi economişti era nevoie şi în centralele industriale nou înfiinţate pentru coordonarea şi conducerea economiei etatizate. Cum partidul încă nu pregătise “cadre”, au fost folosiţi vechii specialişti deşi în sita prin care erau cernuţi acum oamenii, intelectualitatea intra în hulita categorie a “micului-burghez”. “Trebuiau – îşi aminteşte Gaston Marin – recrutate şi instruite multe sute de cadre: directori, ingineri-şefi şi contabili care să preia, în preziua proiectului de lege la parlament, conducerea uzinelor ce urmau să fie naţionalizate, să vegheze ca nimic să nu fie înstrăinat din patrimonial întreprinderilor, să confirme, eventual, cu unele schimbări personalul tehnic, administrativ şi de maiştri şi, în sfârşit, să asigure continuitatea procesului de producţie şi dacă e posibil creşterea lui”.

Au refuzat vechii specialişti să lucreze “în folosul poporului”? “Merită să fie subliniat – rememorează Gaston Marin – că toate cadrele din întreprinderile naţionalizate proveneau din vechile întreprinderi capitaliste şi, afară de unele elemente – puţine la număr – incapabile sau vădit răuvoitoare au justificat încrederea  ce li s-a acordat”.

În 1949 s-a format, tot după model sovietic, primul Comitet de Stat al Planificării, avându-l ca preşedinte pe Gheorghiu-Dej iar ca adjunct pe Miron Constantinescu. Cu aceasta economia întreagă era sub control de partid şi condusă pe bază de plan unic.             

Formulă occidentală

Gheorghe Gaston Marin (Grossman) s-a născut la Pădureni (Arad) în 1918. În contextual legislaţiei antievreieşti, a plecat la studii în Franţa. A absolvit studii de matematică şi fizică la Sorbona, apoi studii politehnice la Grenoble unde a lucrat şi ca asistent universitar. În timpul războiului  a făcut parte din rezistenţa franceză. Din 1945 până în 1985 a deţinut însemnate funcţii de stat. Pe întreaga perioadă a regimului a contat ca unul dintre experţii comunişti “format în Vest” cu prestigiu ştiinţific şi politic bine exploatat în relaţiile economice externe ale României.