Sentinţe judecătoreşti

Inginerii Alexandru Ştefănescu şi Emil Calmanovici, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii în „procesul Pătrăşcanu” (1954) reprezintă cazuri deosebite în istoria regimului comunist. Susţinători ai partidului în ilegalitate deşi se numărau printre cei mai bogaţi oameni din România, au plătit cu toată agoniseala lor, iar în final cu viaţa, încrederea pe care-o avuseseră în democraţia de tip stalinist.       

„Magnatul textilelor”

Prin abilităţi deosebite Alexandru Ştefănescu se distinsese de foarte tânăr în ceea ce astăzi se numeşte managementul afacerilor astfel că primise,  prin concurs, o bursă de studii în Anglia. Acolo dobândise încrederea unor oameni care-l creditează ca partener de afaceri şi reprezentant al lor în România. Astfel că  devine “reprezentantul capitalului englez în România”. În actul de acuzare de la procesul din aprilie 1954, bunurile şi funcţiile sale sunt enumerate după cum urmează: “proprietarul fabricilor  “Româno-Fir”, Tălmaciu-Sibiu şi Postăvăria Oltenia din Craiova, membru şi preşedinte în diferite consilii de administraţie şi reprezentant  a mai multor întreprinderi industriale foarte importante din Marea Britanie cum sunt: Englisch Electric, Stevaros et Comp. Loyd s Associated, Maschine Tods Manufactures şi altele la care era în acelaşi timp acţionar”.  Era nu doar bogat ci şi cu numeroase şi variate legături în lumea politică.

„Omul englezilor”

Alexandru Ştefănescu a fost omul de legătură între englezi (aliaţi cu sovieticii şi adepţi ai formării „fronturilor populare” împotriva nazismului), Maniu şi Antonescu în tratativele preliminare scoaterii României din războiul alături de nazişti. În această calitate a început colaborarea cu comuniştii, de asemenea la indicaţia serviciilor speciale britanice. Ştefănescu este, conform sumelor vărsate în fondurile partidului, al treilea important creditor al său în anii 1943-1944 când legăturile românilor cu Moscova erau întrerupte iar “ajutorul roşu” cu neputinţă de primit.

Ca şi alţi industriaşi români – Auschnitt, spre exemplu – a susţinut financiar scoaterea ziarului ilegal “România Liberă”. Capitalistul Alexandru Ştefănescu a fost însă cel care nu o dată a aruncat, la Ploieşti, ziarul partidului comunist, în curţile oamenilor. 

Acuze mortale

Mandatul de arestare, datat 25 august 1948, pune în sarcina industriaşului acuze mortale pentru  vremea de-atunci. ”În calitate de rezident al serviciului de spionaj englez în România – se spune despre el – a organizat o agentură de spioni în interiorul PCR cu scopul de a-i paraliza acţiunile  şi a nimici cadrele urmărind prin aceasta, precum şi prin colaborarea cu Ion Antonescu, monarhia şi comandamentul britanic din Cairo, provocarea, susţinerea şi continuarea războiului împotriva URSS”.

Şase ani de zile, Ştefănescu a stat  închis ca să-şi audă învinuirile direct din actul de acuzare. De teamă ca nu cumva, bătrân şi bolnav cum era, „să-l piardă”, anchetatorii nu i-au spus nimic despre rolul de reprezentant al agenturii anglo-americane în România ce-i fusese repartizat în proces. A murit în închisoarea Aiud, în 1956.

Dinţii din gură…

Până la proces, marile proprietăţi avute de Ştefănescu fuseseră integral naţionalizate. În imobilul unde locuise fusese instalat sediul Consiliului de Stat al Planificării. Lista obiectelor valorificate prin sentinţa judecătorească de confiscare a averii de la cel care fusese “magnatul textilelor din România” conţine următoarele:

1. un ceas mână metal comun, cadru galben uzat, lipsă minutar, capac uzat, coroana galbenă;

2. un pod dentar aur cca 20 krt format din 2 coroane şi dinţi turnaţi o coroană plină de ciment;

3. doi dinţi simpli met. comun cu un dinte alb şi plăcuţe aur;

4. una verighetă aur marcat 18 krt, ruptă cu inscripţie;

5. una pereche butoni argint nemarcaţi, forma octogonal cu placaj aur cu aplicaţii,

6. doi butoni metal comun,  forma rotundă ptr. guler;

7. un şirag mărgele albastre şi albe intercalate cu metal lanţ având o cruciuliţă metal cu un medalion sticlă cu capac metal figuri religioase”.

Nu este singurul dintre condamnaţii lotului Pătrăşcanu şi cu pedeapsa de confiscare a averii la care inventarele întocmite conţin asemenea “bunuri”. Să li se fi extras, oare – după pronunţarea sentinţei acestor condamnaţi la lentă asasinare – şi dinţii de oarecare valoare din gură?

„Bancherul roşu” a fost ucis de comunişti

Emil Calmanovici a fost al treilea antreprenor constructor din România. A intrat în rândul comuniştilor pe fondul ascensiunii nazismului, ca student în Germania.

A fost principalul finanţator al partidului din 1939 şi până în 1944, când aproximativ 75-80% din acumulările sale băneşti s-au scurs în conturile sale.

„După 23 august 1944 – declară Calmanovici în anchetă – am refăcut sediul Partidului Ştefan Gheorghiu 16, Căminul Copiilor Aleea Alexandru 42, lucrarea conspirativă – Post Radio pentru alegeri (…). Precum am arătat mai sus, am predat în iarna 1946-1947 întreprinderea cu averea imobilă şi mobilă Partidului cu suma de 1 miliard lei numerar. Până la naţionalizare s-­au mai scos sume pe care nu le ştiu.” Aşa cum reiese şi din alte declaraţii, partea de proprietate predată de bunăvoie partidului de Calmanovici, înainte de naţionalizare, consta din două societăţi de construcţii, şapte apartamente, terenuri în Bucureşti, acţiunile de la fabrica de cherestea din Piatra Neamţ.

După 1944 a fost numit director tehnic în Ministerul Construcţiilor şi profesor la Institutul de Construcţii. În 1951 „a fost reţinut de organe” în scopul declarat al „scrierii unei istorii a partidului comunist în ilegalitate”. Istoria a fost în aşa fel scrisă, încât după imaginabile torturi, Calmanovici s-a declarat duşman al regimului comunist, spion american şi agent sionist. A fost ucis în închisoare în timp ce-şi executa pedeapsa, în 1956.

Soţia, fiul şi nora sa au rămas să ocupe o singură cameră (în calitate de chiriaşi) din casa ce le fusese cu toate bunurile confiscată.

Acuzare: ”Pentru miile de victime prin inaniţie provocate de ei prin groaznicele lor uneltiri, nu-i mai acuz eu, procurorul, ci-i acuză umbrele scheletice ale copiilor ucişi de ei, care-i ţintuiesc pe vecie la stâlpul infamiei”.

Ultimul cuvânt: „Sunt calificat mă rog ca nu ştiu ce, ca un Dalai-Lama al spionilor, cum vine chestiunea aceasta? Se mai spune iarăşi că eu i-aş fi recrutat pe dlor. Nu, dlor m-au recrutat pe mine …