Români celebri – psihosociologul Serge Moscovici. Savantul şi ţara natală

De când raportor al legislativului de la Strassbourg pentru România este socialistul  francez Pierre Moscovici, mediile culturale şi jurnalistice amintesc tot mai des numele tatălui său, Serge Moscovici.

Fascinanta istorie

Serge Moscovici s-a născut în 1925, la Brăila.

Eliminat din liceu, în 1940, în urma aplicării legislaţiei antisemite, a absolvit o şcoală profesională. Între sionism şi comunism – cele două căi între care va pendula generaţia de tineri evrei ai timpului – Moscovici o alege pe cea de-a doua. În cercetarea viitoare, trăirile tulburatului timp au generat premisele teoriei minorităţilor active, fundamentală în psihologia socială.

După război, tânărul Moscovici se angajează în toamna lui 1944, ca muncitor, la Uzinele “Malaxa” din Bucureşti.

În 1947 a emigrat clandestin din ţară.

La Paris

În primii ani, printre alte munci ocazionale le-a practicat şi pe acelea de ajutor de vânzător şi croitor.

După studii la Sorbona, la aceeaşi universitate a obţinut un doctorat strălucit. În 1963, Moscovici a devenit preşedinte al Asociaţiei Europene de Psihologie Experimentală iar în 1979 director al Laboratorului European de Psihologie Socială. Lucrările sale au fost traduse în numeroase limbi iar autorul lor elogiat de faimoase comunităţi universitare ale lumii. Co-editor la publicaţii şi colecţii valoroase de psihologie socială, profesor invitat şi doctor honoris causa în mari universităţi ale lumii, membru al Academiei Europene de Ştiinţă, Cavaler şi ofiţer al Ordinului “Legiunea de Onoare” – sunt doar câteva dintre recunoaşterile publice ale operei sale.

Colaborări româneşti

În mediul universitar românesc, teoriile sale au pătruns, după 1990, prin străduinţa profesorului ieşean Adrian Neculau.

Mai înainte însă prin 1970, când în cadrul operaţiunii „Orizonturi roşii”, s-a declanşat şi acţiunea de „recuperare” a emigraţiei româneşti, lui Serge Moscovici i-a fost publicat un studiu într-o antologie de texte din România. Cam în aceeaşi vreme, omul de ştiinţă de origine română a fost contactat la Paris de unul dintre „diplomaţii” noştri. Întâmplarea mi-a fost relatată în urmă cu câţiva ani de către Serge Moscovici care păstra uimirea „târgului” ce i se propusese. Medicamentele pe care le trimisese până atunci periodic mătuşii sale din Bucureşti, urmau să ajungă la destinaţie în schimbul „colaborării” sale. Să „colaboreze” cu ce? – nu-şi revenise el din uimire. Scrierile sale circulau liber la îndemâna oricui, iar conferinţele susţinute aveau liberă intrare.

Conform cutumelor breslei, probabil că raportul refuzului conţinea şi recomandarea  de-a nu mai fi contactat pentru a nu mai pierde vremea cu el. Ar putea fi aceasta o explicaţie a faptului că ataşatul cultural al României la Paris din 1999 nu ştia nimic despre Serge Moscovici.

Cât despre faptul că la scrisorile adresate în 2001 preşedinţilor României şi  Academiei Române – pe vremea când aceştia  nu ştiau nimic despre Pierre Moscovici, fiul savantului la care mă refeream -, n-a răspuns nimeni, sunt diverse răspunsuri. În continuarea semnalului din scrisorile adresate, motivasem  unuia dintre consilierii prezidenţiali: Serge Moscovici, unul dintre savanţii de astăzi ai lumii s-a născut în România  dar membru în academiile ţărilor ex-comuniste a devenit doar la Budapesta şi Moscova. Academia Română nu are în componenţa sa nici un psiholog, de ce nu-l primeşte? Ştiu – barase acesta demersul iniţiat de mine din simpla datorie de cetăţean român specializat în psihologie – dar relatările lui Moscovici despre ţara natală, „nu ne sunt” întru-totul folositoare.

Într-adevăr, în memoriile sale despre ţara natală Serge Moscovici nu lăudase fatalismul românilor şi gustul pentru pierderea vremii. Nici obiceiurile corupte şi arbitrare ale elitelor.

Nostalgia  pământurilor natale

“Viaţa mea s-a desfăşurat în nenumărate alte locuri, unde am petrecut mai mulţi ani decât acolo. Totuşi, când scriu sau când aud pronunţându-se cuvântul pământ, mă gândesc la pământul acela, la Basarabia. Ca şi cum ea ar fi devenit locul natural al trupului meu, însămânţându-l cu senzaţiile, miresmele şi foşnetele ei. Spun asta ca să se ştie că am avut totdeauna un pământ şi care este el.”  

Amintiri din România interbelică

“Sunt episoade care mi-au marcat viaţa, deci nu pot să le dau  aşa, pur şi simplu uitării. Nu pot să uit că am avut prieteni, tovarăşi de joacă, la Galaţi, la Cahul, la Bucureşti, care nu erau evrei. Dar nu pot să uit nici că prin anii 40 a fost un pogrom la Dorohoi, unde erau destul de mulţi evrei, nici faptul că Garda de Fier a fost o mişcare cât se poate de “populară” care şi-a găsit adepţii, liderii ei… Observ că atunci când se vorbeşte despre intelectualii români cunoscuţi internaţional, cel mai adesea lumea îi aminteşte pe Emil Cioran şi pe Mircea Eliade, acesta din urmă fiind, ca legionar, chiar mai îndoctrinat decât Cioran. De ce nu-i amintesc oare aceştia şi pe, de exemplu, Tristan Tzara sau Ionescu? Sau, dacă o fac, oricum se întâmplă mult mai rar”.