Misterele diplomaţiei

Când urmează să scrii despre diplomaţi, prima tentaţie a documentării este recursul la consideraţiile istoricilor şi politologilor. Anticul Varo, bunăoară, considera corpul diplomaţilor ca “suma inteligenţelor” şi “elita valorilor” unui stat. Nu poţi omite nici opiniile mai recente ale lui R. Aron. Orice putere care înţelege să apere şi să promoveze interesele mulţimii pe care le reprezintă îşi va alcătui “un corp diplomatic de elită”, scrie acesta.

Dar este, oare, “corpul diplomatic” românesc “de elită”?… Am încercat un răspuns la Paris.

Dificultăţile informării

Am trimis mai întâi un mesaj prin internet pe adresa Ambasadorului României la Paris, Excelenţa-Sa Sabin Pop. Solicitam un interviu pe tema emigraţiei şi personalităţilor româneşti din Franţa. Prompt, am fost îndrumaţi către dl. Virgil Tănase, directorul Centrului Cultural Român (CCR) de la Paris.

De la cabinetul directorului CCR nimeni nu s-a mai deranjat să răspundă. După o săptămână de aşteptare, timp în care echipa de gazetari a “Jurnalului Naţional” se deplasase la Paris, am încercat numărul telefonului primit de la ambasadă.  Două zile (zile lucrătoare în toată Europa!) telefonul a sunat în gol. Ne-am deplasat atunci la ambasadă.

Miza tinereţii

În câteva minute stăm de vorbă cu d-na Miheia Mălina Blebea. A absolvit în urmă cu patru ani Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti şi a sosit de puţină vreme “în post” – ataşat cultural al Amabasadei României la Paris. Experienţă diplomatică are din “centrală” adică din Ministerul Afacerilor Externe (MAE). După relatarea încercările neizbutite de contact cu directorul CCR, ne promite un interviu pe tema anunţată pentru a doua zi.

La finele întâlnirii, doamna Blebea solicitase un număr de telefon de contact. După nici un ceas,  portabilul înzestrat cu altă  cartelă pentru deplasare, al cărui număr fusese comunicat, în afara echipei noastre de gazetari, pentru prima dată doamnei Blebea, sună. La celălat capăt – o funcţionară de la CCR. Cu “diplomaţia” şmecherului de Obor, interlocutoarea ne întreabă de ce n-am venit la CCR unde fuseserăm aşteptaţi. Merge şi aşa – facem noi compromisul şi stabilim  întâlnirea cu dl. Tănase.

Chiar dacă doamnei Blebea “nu i-a fost aprobat” interviul promis, am avut cu prilejul celei de-a doua întâlniri posibilitatea de a-i expune câteva dintre nedumeririle noastre. Discursul a avut efect.       

Primire la ambasador

Nu, ambasadorul Sabin Pop nu este nici pe departe un om lipsit de farmec. Dimpotrivă, am spune! Plin de curtoazie, se oferă să ne ghideze vizita în reşedinţa ambasadei.

Aflăm din mers că “problemele emigraţiei româneşti” sunt soluţionate cu mai mare promptitudine şi eficienţă. Doi reprezentanţi ai Poliţiei române se află în misiune permanentă la Paris unde colaborează direct cu poliţia franceză pentru rezolvarea cazurilor anti-sociale comise de români.

La întrebarea cum se face că după 15 ani de la căderea comunismului, emigranţii români au pentru oficialii de la Paris tot atât de puţină consideraţie ca pentru “diplomaţii lui Ceauşescu”, ambasadorul ne răpunde imperturabil ca şi cum întrebarea ar fi sunat “de ce România nu are o imagine bună în presa franceză?”.

Palatul Behague

În 1867 a fost construit castelul proprietate a contesei de Behague, cu sprijinul financiar se spune, al lui Napoleon al III-lea a cărui amantă  a fost.

La sfârşitul secolului XIX, Hotel de Behague îndeplinea funcţiile unei somptuoase reşedinţe unde ceea ce francezii numesc “le beau monde” gustă rafinatele plăceri spirituale ale vremii. Căci Hotel de Behague avea o impresionantă bibliotecă (bibliotecar era însuşi poetul Paul Valery), tablouri şi decoraţiuni interioare de mare valoare  şi un teatru. Sala sa de spectacole este comparabilă cu capacitatea celebrei Comedii Franceze.

Nici o reşedinţă de ambasadă a vreunei ţări est-europene nu dispune de asemenea potenţialitate pentru organizarea manifestărilor de promovare a “părţilor bune” din imaginea lor. Pentru renovarea reşedinţei ar fi necesari peste şase milioane de euro, la paritate din contribuţia ambele ţări (Hotel de Behague fiind clădire de patrimoniu pentru statul francez).

Un manageriat bun şi găsirea unor sponsori s-ar încadra în normalitatea preocupărilor Ministerului Culturii şi MAE din România. Deocamdată însă, parcă sfidând execepţionalele dotări şi frumuseţea reşedinţei, spaţiile destinate relaţiilor publice ale ambasadei sunt de o revoltătoare meschinărie.

Injuria manageriatului

Cam aşa ar putea fi sintetizată întâlnirea noastră cu scriitorul Virgil  Tănase, directorul CCR.

Venisem cu intenţia unei convorbiri “punctuale” a cărei tematică se încadra în chiar programul declarat de Institutul Cultural Român (ICR) care patronează împreună cu MAE centrele culturale româneşti din străinătate. Cuvinte ca “manageriat”, “eficienţă”, “logistică”, “performanţe manageriale” (cu referire expresă la evaluarea “în premieră” a directorilor acestor centre!),  “responsabilitatea gestionării banului public” – sunt cuvintele cheie de pe site-ul ICR.

Fie că dl. Virgil Tănase nu e la curent, fie… se declară, deliberat, contra lor. Cert este că la cuvântul “manageriat”, directorul de la Paris reacţionează ca la o injurie. Iar statistica – în viziunea domniei-sale – ţine de atribuţiile… Securităţii!

Dezacordul între vorbe şi fapte este frapant în cazul acesta. În “Strategia ICR pentru perioada 2005-2008), Horia Roman Patapievici, directorul ICR şi Valentin Naumescu, secretar de stat în MAE, critică predecesorii de la cârma ICR tocmai pentru  “personalizarea funcţiei publice”, “slăbiciunea pentru viziunile particulariste şi închise ale culturii naţionale”, “competenţa managerială echivocă sau simulată”.

Aceasta se spune şi scrie la Bucureşti. La  Paris însă,  dl. Virgil Tănase se exprimă despre CCR astfel „Institutul meu este o vitrină“. “Institutul dv?!.”- întrebăm noi. “Da, vine răspunsul, pentru că eu îl conduc”.

“Omul recent” al României are, în general, în reprezentarea vechilor elite schema inoculată de istoria comunistă că boierii aveau ca principală ocupaţie tocarea banilor la Paris. Întocmai de-ar fi, aceia erau banii şi moşiile proprii. Nicidecum finanţele publice.       

Neobişnuitul istoriei 

Spiritul înclinat spre mondenităţi al lui Carol al II-lea a determinat decizia cumpărării palatului Hotel de Behague în 1939. Fără curajul de a-şi adjudeca ca proprietar palatul situat la doi paşi de Turnul Eiffel, în aristocraticul arondisment şapte, a decis aici mutarea Amabasadei României. Primul ambasador cu reşedinţa în Hotel de Behague a fost Gh. Tătărescu.   

În vremea regimului comunist, ca şi acum, de altfel, în apartamentul contesei de Behague, domiciliază ambasadorul român la Paris.  

Made “elita României” din Paris 

Aceste şi alte teorii ale d-lui Virgil Tănase, plătit din bani publici, nu ca scriitor roman la Paris ci ca director de instituţie românească,  stau înregistrate pe casetă la dispoziţia superiorilor săi  ierahici de la ICR şi MAE:

Despre rolul de manager: “Manager cultural n-am nevoie să fiu. Nu sunt plătit ca manager cultural. Eu când dau un telefon şi chem pe cineva, mie mi se răspunde (…) Omul de cultură fixează direcţiile, managerul vine după aceea şi târâie căruţa. Refuz această construcţie stupidă a manageriatului pe care o consider nocivă în cultura românească.”

Despre eficienţa actului cultural: „Ce e asta?!? Nu mă interesează eficienţa. Eficienţa nu este un lucru care are de-a face cu nici o cultură. Sigur, e bine ca oamenii să comunice, să aibă ce bea, (!?!) nu asta este problema culturii“.

“Prieteni de-o viaţă”

Legat de modul cum face invitaţii pentru manifestările culturale organizate de CCR la Paris, dl. Virgil Tănase indică următoarea strategie: „În funcţie de oportunităţi, de propuneri, de ce mi se pare a fi semnificativ pentru spaţiul francez. Cu ajutorul comisiilor de la Institutul Cultural Român din Bucureşti. În aceste comisii sunt oameni, prieteni de-o viaţă, care mă sfătuiesc ce artişti, muzicieni să aduc. Este o chestie de simţ. Asta un manager nu o va putea face niciodată“.