Excepţie VIP

Legea naţionalizării i-a afectat şi pe unii artişti care după ce s-au pomenit cu bunurile confiscate s-au adresat direct lui Gheorghiu-Dej. Paul Sfetcu care a fost vreme de 13 ani şeful de cabinet al liderului comunist, povesteşte în amintirile sale două dintre audienţele pe această temă.

Maria Lătăreţu – abuzată

Cântăreaţa de muzică populară Maria Lătăreţu a solicitat o audienţă la Gheorghiu-Dej pentru scoaterea de sub efectul Legii naţionalizării a unei case din Târgu-Jiu, fostă proprietate a sa. „După audienţă, povesteşte Sfetcu, Gheorghiu-Dej a dispus actele de retrocedare a imobilului remarcând: „Este vorba de un abuz întrucât cântăreaţa a agonisit banii pentru casă din arta sa, nu exploatând forţă de muncă străină. Trebuie să-i facem dreptate”.

Două dintr-o lovitură

Şi naistul Fănică Luca a recurs la cel mai înalt scaun de judecată  pentru scoaterea de sub efectul legii naţionalizării a celor trei apartamente pe care le avea şi … pentru a i se acorda râvnitul, pe atunci, titlu de „artist al poporului”. După ce-a fost informat de doleanţele artistului, Dej, după cum relatează Sfetcu,  a  decis următoarele: „Îmi voi face timp să stau de vorbă cu el dar lui să nu-i spui aşa ceva. Apartamentele nu le-a făcut prin exploatarea muncii altor oameni şi de aceea poate îi vom înapoia unul în proprietate. Pe celelalte două nu pot, deoarece când le-a construit sau cumpărat, a avut de gând să le speculeze prin închiriere. În ceea ce priveşte acordarea titlului de artist al poporului, cererea nu-i va fi satisfăcută. Va trebui să ne gândim la altă distincţie care să-i răsplătească mai corect meritele artistice”.

„Bulibaşa” poporului 

Dej avea o simpatie deosebită pentru instrumentist (probabil, opinează fostul său şef de cabinet, nu atât din cauza cântecelor sale ci a modului „pitoresc” în care naistul se exprima). Astfel că l-a invitat la el acasă într-o după-amiază călduroasă de vară. Cum în acea vreme, Gheorghiu-Dej avea în curtea vilei o căsuţă cu prispă, în care obişnuia să se odihnească după-amiaza, acolo l-a primit pe naistul Fănică Luca. Confuzia artistului privind stilul de viaţă al primului om al ţării, l-a amuzat pe Dej care a relatat astfel întâmplarea şefului său de cabinet: ”Când autoturismul care-l aducea pe Fănică Luca a intrat pe poartă, am fost anunţat şi am ieşit pe prispă. El  a coborât din automobil, a văzut căsuţa şi nu casa mare în care locuiesc, ascunsă privirii sale de copaci. Apoi a dat cu ochii de mine ce rămăsesem în prispa căsuţei. M-a salutat dar cu ochii da roată curţii. Cum nu vedea decât căsuţa şi copacii, s-a descumpănit. L-am invitat să urce treptele prispei şi să intre înăuntru. Aici, altă surpriză! O simplă cameră în care se afla un pat de campanie, o masă, patru scaune şi un dulap pentru haine. Văzând „sărăcia” locuinţei, Fănică Luca m-a întrebat. ”Aici locuieşti, bulibaşo?” Am răspuns afirmativ, neacordând prea multă atenţie sensului întrebării sale. Fănică, cam buimăcit sau poate din şiretenie a remarcat: „Aoleo, bulibaşo, mâncaţi-aş p…, păi eu stau mai bine ca matale!”

În joc

„Abia atunci mi-am dat seama de confuzia ce i-o crease răspunsul meu lapidar –  a continuat Dej – şi pentru distracţie am intrat în joc, spunându-i că de fapt nici nu-mi trebuie mai mult, deoarece acolo e răcoare şi mă pot odihni în linişte”. În final, după toată distracţia, Dej a dispus să i se înapoieze un apartament. Naistul a continuat cu telefoanele insistând şi pentru celelalte doleanţe ale sale. În zadar însă. Cu toată distracţia, Dej a fost de neînduplecat.     

Inspiraţi de Stalin

Tratamentul privilegiat al artiştilor nu era o invenţie a liderilor comunişti români. Se inspiraseră din această metodă, ca în aproape toate cele, din practicile lui Stalin. Acesta obişnuia să asiste la reprezentanţii teatrale şi de balet, felicitându-i pe marii artişti după spectacol în cabinele lor.  Instituise premii valoroase pentru creatorii de literatură şi „artă angajată” deloc neglijabile din punct de vedere financiar. Mai mult însă decât valoarea pecuniară conta recunoaşterea politică a artei lor. Stalin obişnuia chiar să dea telefoane ori să scrie scurte scrisori unora dintre „reprezentanţii artistici ai poporului”. A avea legături cu liderul suprem era o dovadă indubitabilă de prestigiu şi valoare în cadrul breslei.

Nu lipsit de importanţă este faptul că foarte curând după instalarea la putere, liderii comunişti au copiat stilul de viaţă al „exploatatorilor” pe care declarau că-i exterminaseră. Printre altele şi-au construit cartiere cu reşedinţe luxoase, în aceste locuri privilegiate fiind admişi alături de potentaţii regimului şi „tovarăşi scriitori şi artişti”. 

Ca şi conducătorii partidului şi statului, pentru că-şi puseseră „arta în slujba poporului”, aceştia beneficiau de policlinici, restaurante şi magazine speciale, vile cu multe încăperi, maşini de serviciu, terenuri de sport pentru uz propriu. Chiriile erau simbolice iar întreţinerea neglijabilă.    

Casele de creaţie

În 1948, „partidul” a dispus o anchetă în rândul scriitorilor şi artiştilor pe tema condiţiilor de viaţă şi creaţie a acestora. Cum, propagandistic, arta avea menirea „reflectării realităţii”, lucrul cel mai la îndemână pentru a obţine opere artistice care să descrie „viaţa minunată a poporului” erau condiţiile de „viaţă fericită” ale scriitorilor şi artiştilor.

În ancheta realizată prin intermediul revistei de cultură „Contemporanul” scriitori erau, printre altele, întrebaţi care le sunt condiţiile de viaţă, ce dorinţe de îmbunătăţire a acestora au dar şi … la ce lucrează şi cu ce surse de inspiraţie.

Unora dintre ei li s-au repartizat dintru-început locuinţe în incintele caselor naţionalizate. Toţi membrii uniunilor de creaţie vor avea însă posibilitatea să beneficieze de sejururi prelungite în vile naţionalizate, arondate acestora sub titlul de „case de creaţie”.

Unii dintre ei aveau chiar reşedinţe permanente în aşezămintele a căror destinaţie fusese schimbată în casele de creaţie, după 1948, cum ar fi spre exemplu, Palatul Mogoşoaia.

Amator de artă

În istoria neoficială a partidului comunist, Constantin Doncea, fostul conducător al greviştilor de la Griviţa (1933) a rămas şi ca „îmbrobodit de artişti”. Ajuns primar al Capitalei, s-a căsătorit cu o sculptoriţă care-a transformat reşedinţa familială în cenaclu şi atelier. Printre altele, „tovarăşii soţiei” profitau de anturaj pentru a li se satisface cererile de locuinţe şi comenzi de lucrări, flatându-l pe demnitar în portrete şi busturi monumentale.  Doncea a fost ulterior aspru criticat pentru aceste „slăbiciuni” şi pretenţii de rafinat iubitor de artă.     

Nedreptate

Poetul Miron Radu Paraschivescu era cunoscut ca „adept al stângii” şi simpatizant comunist încă din anii ilegalităţii. Cu totul nedreptăţit s-a simţit după venirea comuniştilor la putere de postul de ziarist la „România liberă”, în vreme ce o fostă ilegalistă, fără veleităţi literare, precum Ilca Melinescu (Wasserman) devenise directoare de editură. Mai mult decât atât, cei doi locuiau în acelaşi imobil naţionalizat: directoarea ocupând întreaga reşedinţă a fostului „exploatator” , iar poetul… locuinţa de serviciu a portarului.