Versiunea lui Gheorghiu-Dej

În cuprinsul timpului au circulat diverse versiuni, provenite din zvonuri şi presupuse convorbiri „de taină”, despre decizia construcţiei canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă toate prezentau acelaşi punct de vedere privind iniţiatorul ei, asupra mobilurilor care îl determinaseră pe Stalin să impună această construcţie, însuşi Gheorghiu-Dej murise fără să le cunoască.

Stalin a decis

După cum este ştiut, una dintre sursele de documentare ale istoriei contemporane sunt  amintirile unor „martorilor privilegiaţi”.  Fie prin participarea la anumite evenimente, fie prin apropierea faţă de anumite personaje aceştia înlesnesc accesul la culisele şi mecanismele faptului istoric.

„Martor privilegiat”

Cum în arhive nu există nici un înscris care să conţină decizia argumentată a construcţiei Canalului Dunăre-Marea Neagră, sursa primă în culisele deciziei prezentate ca aparţinându-i lui Gheorghiu-Dej sunt amintirile lui Paul Sfetcu, cel care-a fost timp de 13 ani în anticamera liderului comunist ca ajutor şi mai apoi şef de cabinet. 

Relatând una dintre discuţiile purtate cu şeful său, Paul Sfetcu scrie că, după propriile-i mărturisiri, Gheorghiu-Dej a fost foarte surprins de decizia lui Stalin. Momentul este plasat după naţionalizarea din iunie 1948, când în fruntea unei delegaţii de partid şi de stat Dej se deplasează la Moscova pentru „a pune bazele unei cooperări economice”. Ca şi cum Stalin n-ar fi auzit raportul liderului comunist român despre potenţialul economiei româneşti şi dezvoltarea schimburilor economice cu Uniunea Sovietică, Stalin a deviat discuţia.

Relatarea lui Dej

Repovestită, relatarea lui Dej este aceasta:

„Stalin, ca şi când n-ar fi auzit ce-am spus, a întrebat:

– Are cunoştinţă conducerea României de un proiect întocmit de englezi, pe la începutul secolului XX, pentru construirea unui canal navigabil între Dunăre şi Marea Neagră?

„Am rămas înmărmurit şi totodată înspăimântat de perspectiva ca în loc de dezvoltarea industriei – obiectiv cu care venisem la Moscova – să ne alegem cu o gaură în pământ. I-am răspuns lui Stalin că nu avem cunoştinţă de un asemenea proiect, însă cum ne vom întoarce în România vom pune să se scotocească arhivele şi dacă-l vom găsi, îl vom prezenta. Stalin, sigur pe el, a replicat:

– Proiectul nu mai trebuie să-l căutaţi.

A apăsat pe un buton de pe masa de şedinţă şi după câteva secunde în biroul său de lucru a intrat un individ care probabil aşteptase chemarea cu o hartă în mână pe care a pus-o în faţa noastră pe masă. Stalin a arătat harta şi a spus:

– Iată, pe harta României cum este trasat drumul acestui canal!

Am privit şi am văzut o linie groasă, roşie care unea localităţile Cernavodă şi Năvodari, traseul aşa-zisului viitor canal. După ce ne-a lăsat câteva minute să admirăm „miracolul”, Stalin ne-a recomandat:

– Canalul trebuie realizat în România în vederea asigurării unor condiţii mia favorabile transporturilor fluviale pe Dunăre şi a economiei noastre naţionale.

Îngrozit de perspectiva nenorocită ce se profila, am explicat că România nu este pregătită, încă, pentru o asemenea lucrare de mare amploare, că nu dispune de fondurile financiare necesare. Stalin însă a intervenit:

– Fondurile vor fi găsite dacă tovarăşii români vor să realizeze o lucrare aşa măreaţă.

Am adus şi alte argumente şi în principal că ne lipsesc fondurile, utilajele de excavaţie şi mijloacele de transport. De aceea am propus ca România să organizeze mai întâi, fabricaţia acestora şi apoi să ne apucăm de realizarea canalului. Dar totul a fost în zadar căci Stalin neînduplecat, a zis fără a ne da posibilitatea de replică:

– Uniunea Sovietică va livra României utilajele de excavaţie şi mijloacele de transport necesare dacă românii sunt hotărâţi să se apuce de o lucrare atât de importantă şi de necesară.

Astfel s-a întors delegaţia română de la Moscova „împroprietărită” cu o hartă pe care era trasat drumul viitorului canal Dunăre-Marea Neagră. Presa scrisă şi radioul au făcut cunoscut ţării, poporului român vestea cea mare, fericirea ce  a căzut pe capul nostru, fără să se spună, bineînţeles,  a cui fusese ideea genială. Pentru a se masca acest adevăr şi pentru a se da proiectului un „caracter naţional” a fost adoptată şi o hotărâre a Biroului Politic al CC al PMR în acest sens.

Proiectarea şi începerea lucrărilor pentru realizarea canalului au demarat destul de repede. Până la moartea lui Stalin, canalul a „înghiţit” o mare parte a venitului naţional. Dacă fondurile respective le-am fi alocat pentru dezvoltarea industriei, avuţia naţională ar fi sporit considerabil. După moartea lui Stalin conducerea noastră a discutat foarte deschis şi cu deosebit simţ de răspundere sistarea lucrărilor la canal. În cabinetul meu de lucru de la Consiliul de Miniştri a fost un du-te vino permanent timp de aproape o săptămână.”

De ce-a impus Stalin, Canalul ?

Multe speculaţii au fost făcute răspândite de presupuşii confidenţi ai lui Gheorghiu-Dej cu privire la raţiunile lui Stalin când a impus construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră. Desigur, convorbirea s-a desfăşurat fără martori. Zvonul cel mai insistent era că Stalin i-ar fi comunicat direct lui Dej că rostul canalului urma să fie „exterminarea burgheziei”.

Din relatarea lui Paul Sfetcu reiese că planurile liderului de la Kremlin i-au rămas pentru totdeauna necunoscute lui Dej. De fapt, toţi cei care l-au cunoscut pe Stalin evidenţiază caracterul enigmatic al deciziilor sale şi imposibilitatea dialogului. Stalin nu obişnuia să se confeseze şi nici nu dădea cuiva socoteală. Interlocutorilor săi le cerea însă deplină sinceritate, apreciind chiar că un lider de partid care purta ochelari sau îi evita privirea are ceva de ascuns partidului.  

Astfel că peste ani, după ce „amânase” sine die, construcţia Canalului, răspunzându-i sieşi la întrebarea ce-a urmărit Stalin când a impus sa, Gheorghiu-Dej a avut câteva reflecţii. Au fost reproduse astfel de fostul său şef de cabinet:

„Am crezut că hotărârea ne-a fost impusă din considerente aşa-zis strategice, dar până la urmă nu i-am putea vedea o astfel de justificare. După un timp, am devenit convins că Stalin a urmărit cu totul altceva şi sunt aproape sigur că dacă ar mai fi trăit şi canalul ar fi fost dat în exploatare, ar fi cerut României să renunţe „de bunăvoie şi nesilită de nimeni” la stăpânirea gurilor de vărsare a Dunării în Marea Neagră. Inclusiv a Deltei pe motiv că avem de-acum ieşire directă la mare prin canalul pe care l-am construit”.

Estimările lui Dej: „Pe măsură ce discuţiile abordau mai profund implicaţiile economico-finaciare, am ajuns la concluzia înţeleaptă că lucrările trebuiau sistate. Din concluziile specialiştilor, reieşea că acest obiectiv, odată dat în exploatare, va genera permanent pagube, întrucât taxele ce urmau să fie încasate pentru trecerea prin canal, nu vor acoperi nici măcar cheltuielile de administrare şi de întreţinere a acestei căi de navigaţie”.