Torturile anchetaţilor

Pregătirea unui proces, cu acuzaţii şi dovezi false, era un calvar pentru arestaţi.

După instaurarea regimului comunist, în închisorile româneşti s-au copiat metodele sovietice. De altfel, în conducerea Securităţii se aflau agenţi sovietici, departamentele sale fiind supuse controlului consilierilor sovietici trimişi în ţările  sovietizate.

Până la moartea lui Stalin, în „lagărul comunist” anchetatorii stăteau în timpul anchetei cu pistolul pe masă, ameninţând anchetatul cu moartea. Uneori, pentru a obţine de la anchetat efectele dorite se făceau chiar simulacre de execuţii.

În 1937, printr-o hotărâre a CC al PCUS se autorizase tortura fizică, ea fiind utilizată în cazul deţinuţilor politici după instaurarea puterii comuniste. Nu doar torturile fizice aveau „eficienţă” ci şi numitele „metode blânde”.

„Metodele blânde”

Cele mai des folosite erau interogatoriile de noapte. Uneori acestea se succedau săptămâni în şir. După ce deţinuţul era anchetat noaptea şi lăsat să doarmă două-trei ore în timpul zilei, de epuizare ceda psihic.

În cazul anchetaţilor obişnuiţi cu respectul şi autoritatea asupra celor din jur (intelectuali, ofiţeri, preoţi) se folosea injuria grosolană. Un astfel de om,  înjurat şi umilit, se deprima şi îşi pierdea rezistenţa. În funcţie de sexul, profesia, situaţie familială  a anchetatului era folosit orice procedeu capabil să-l aducă în stare de anxietate şi şoc. Umilirea si intimidarea făceau parte din tehnicile anchetatorului experimentat care trebuie să le adapteze şi dozeze la fiecare caz în parte. În cazurile mai deosebite se folosea şi atacul prin contrast psihologic. După anchetatorul care juca rolul “durului”, urma un altul care se ipostazia în “binefăcătorul” anchetatului. Supus presiunilor contrare ale acestora şi lipsit de orice sprijin în izolarea sa, anchetatul îşi pierdea echilibrul. Promisiunile mincinoase făceau, de asemenea parte, din „arta anchetatorului”.

Familia

În acest spaţiu special şi anchetatorii şi anchetaţii ştiau că “duşmanul omului este familia sa”. “Dacă nu cooperezi, vom strivi şi familia ta!” – era una dintre ameninţările curente si de efect. Jocul cu ataşamentul faţă de cei dragi şi apropiaţi mergea până la a plastografia scrisori din partea membrilor familiei care-l îndemnau „să recunoască”. Ori până la simularea suferinţelor datorate unor torturi atroce într-o celulă vecină cu a anchetatului căruia i se spunea  că acolo este bătură una dintre fiinţele sale apropiate. Femeilor cărora li se cerea să trădeze unde se află „bandiţii din munţi” i, erau ameninţate cu bătaia sau moartea copiilor. După relatarea fostei deţinute Maria Hui din Ghioroc (Arad), una dintre colegele sale de celulă a înnebunit asistând neputincioasă la ţipetele băiatului ei de 7 ani, ameninţat de anchetator cu smulgerea limbii, dacă mama nu „mărturiseşte”.

Tortura fizică

Metodele variau de la smulgerea unghiilor, stingerea ţigării pe piele, “zăbala”, “frigarea”, bătutul la tălpi, cămaşa de forţă până la fractura coloanei vertebrale. Bătaia care nu lasă urme (în formă extremă, bătaia la testicole) era utilizată mai cu seamă în cazul unor viitori martori în proces.

Cu efecte scontate se soldau şi suferinţele trupului datorate frustrării de apă sau aer. Carcerele de pedeapsă erau foarte calde, foarte reci sau foarte strâmte. Ori  populate cu vieţuitoare care inspiră groaza sau scârba (şobolani, ploşniţe, târâtoare). Se practica şi ţinerea anchetatului într-o lumină orbitoare, “procedee sonore”, metoda gâdilatului la tălpi cu o pană etc., asemenea metode producând efectul psihologic al depăşirii pragurilor senzoriale absolute.

Obligarea anchetatului de a sta in poziţii dureroase şi umilitoare şi „manejul”( adică plimbarea în cerc, în jurul gardianului care îl loveşte când încearcă să modifice ritmul impus sau să se oprească) aveau ca formă  extremă “manejul în pielea goală”.

Eficienţă extremă

În cazul unor importante personaje politice se folosea metoda “convingerii”, urmărindu-se determinarea anchetatului să semneze declaraţia dorită cu argumente că nu are sens să se opună partidului ori că ar fi spre binele lui.

Poate părea paradoxal pentru neiniţiaţi dar cea mai eficientă şi totodată „costisitoare” metodă era privarea de somn. După 70-80 de ceasuri de anchetă continuă, datorită anihilării mecanismelor de control ale conştientului, adus în starea de „neom”, deţinutul făcea absolut orice i se cerea.

Combinate sau utilizate peste pragul suportabilului, asemenea metode au avut şi au totdeauna „rezultate”.

Anchete, anchetatori şi anchetaţi 

Pentru oamenii arestaţi din motive politice, ancheta era o perioadă de şoc. În general, după ce erau ridicaţi noaptea de la domiciliu şi transportaţi cu ochelari de tablă la ochi, erau aruncaţi singuri în câte-o celulă. Paznicii nu aveau voie să le vorbească acestor deţinuţi.

Treceau zile, uneori săptămâni (au fost şi cazuri de luni şi chiar ani) până ca arestatul să fie scos la anchetă. În toată această perioadă parcurgea o stare de cumplită angoasă întrebându-se pentru ce fusese arestat. După un asemenea tratament, când ajungea în faţa anchetatorului se simţea uşurat – se afla, în sfârşit, în contact cu o fiinţă umană.

Cum nici anchetatorii nu ştiau de multe ori ce vină urmează să i se pună în socoteală anchetatului, acestuia i se cerea să scrie declaraţii libere despre diverse perioade din viaţa sa. Între timp, în birourile anchetatorilor „se construia cazul” în vederea instrumentării unui proces în care inculpaţii să fie prezentanţi ca „duşmani ai poporului” şi „agenţi ai anglo-americanilor”.

Atunci anchetatorul trecea la alt tip de declaraţie: anchetatului i se puneau întrebări în scopul obţinerii unor răspunsuri adecvate acuzaţiilor aduse. Dacă nu voia „să mărturisească” ceea ce i se cerea – fapte care urmau a fi pedepsite cu ani grei de închisoare, poate chiar cu sentinţa de condamnare la moarte – urmau caznele.

Şi în această perioadă, singurii indivizi cu care vine în contact sunt gardienii şi anchetatorii. Aceştia exercită asupra lui presiunile amintite pentru a mărturisi “complicii” şi “tovarăşii de idei” care urmează a fi arestaţi. Cu aceştia urmează a se întâlni la “confruntările” dinaintea procesului. În asemenea întâlniri la care participau mai mulţi anchetatori şi anchetaţi, se elaborau versiunile finale ale scenariului ce urma a fi spus în „actul de acuzare” şi „mărturiile” acuzaţilor.

În asemenea procese nu era nevoie de alte „probe” decât declaraţiile făcute în anchetă sau în instanţă ale inculpaţilor şi martorilor. De cele mai multe ori, martorii erau aduşi direct din închisoare, fiind condamnaţi în procese politice anterioare, făcute în acelaşi fel. 

Pentru o condamnare (fie chiar şi la moarte), era suficientă “mărturisirea” acuzatului sau declaraţiile independente a doi martori. Înaintea procesului, depoziţiile scrise de anchetatori în cooperare cu viitorul complet de judecată, erau învăţate pe de rost de către acuzaţi. În scopul realizării spectacolului scontat, inculpaţilor li se promitea că vor fi eliberaţi după proces sau vor primi condamnări cu termen redus. Înaintea procesului, anchetatul semna un angajament prin care se obliga să nu vorbească despre cele petrecute în anchetă. “Eu, subsemnatul cutare, mă oblig sub ameninţarea pedepsei penale (care nu se specifica, anchetatului comunicându-i-se de către anchetator că e vorba de pedeapsa cu moartea, n.n. ) să nu povestesc nimănui niciodată despre felul în care a fost condusă ancheta mea”.

Alt angajament, cu conţinut asemănător, era semnat după ispăşirea condamnării, la eliberarea din închisoare.

Promisiuni 

În 1968, fostul ministru de Interne, Teohari Georgescu povestea despre subordonarea Securităţii consilierilor sovietici astfel: „Un singur lucru: ştiu că atunci când venea o brigadă de consilieri să organizeze un proces, făcea să iasă apă din piatră şi au fost procese. Îi vedeam că vin cu nişte probleme care nu erau reale şi îi împingea să semneze lucruri ireale, provocări. De ce acest lucru când nu sînt fapte concrete? Spuneau că nu putem cere asemenea fapte dar s-­a ajuns până acolo să­-i spună «dă­-i să pipăie raţa că i­-o fac pe varză dacă recunoaşte».”

Conştiinţă împăcată

În 1968, anchetatorii “lotului Pătrăşcanu”(1948-1954)  a fost luaţi  la întrebări de comisia de partid  pentru “reabilitare”. Dintre cei chemaţi în faţa comisiei, singur anchetatorul-şef Ioan Şoltuţiu a suportat o „prelucrare”. În temeiul moralei proletare, s-a apelat la conştiinţa sa de comunist. „D­-ta ai schingiuit?” – îl întreabă la un moment dat şeful comisiei de partid pe Şoltuţiu. „La mine veneau gata schingiuiţi” este răspunsul acestuia, adevărat şi cinic. Dar „sînt cu conştiinţa împăcată că de la mine nu a pornit nimic” – afirmă  el -, „nu am fost decât un simplu executant”, deoarece „în momentul în care am fost pus la treabă, nu am avut decât să execut”.

În ceea ce-l priveşte pe fostul ministru de Interne Alexandru Drăghici, în faţa comisiei de anchetă acesta declară: „În ceea ce priveşte schingiuirea, subsemnatul n-a dat dispoziţii de schingiuire (…) Aceasta nu înseamnă că eu credeam că oamenii vin ca oile şi dau declaraţii. Nu, ştiu că aici e o luptă, o luptă foarte serioasă care se dă în condiţii deosebite. De aceea este omul reţinut, toată presiunea aceasta care se face de către anchetă.”

Numele poporului

Creatorul sistemului juridic comunist a fost procurorul A. I. Vâşinski, personaj care a jucat un rol important şi în sovietizarea României. Sentinţele   proceselor politice se pronunţau „in numele poporului”. “Eu nu fac acuzaţii de unul singur! – afirmase Vâşinski într-unul din primele sale rechizitorii de prin anii 30. Alături de mine, tovarăşi judecători, îi simt pe cei care au fost victimele acestor crime şi acestor criminali, pe cei care stau aici în cârje, schilodiţi, pe jumătate morţi, poate chiar fără picioare”.