Scrisoarea celor şase

În 13 martie 1989, Radio « Europa Liberă » a difuzat textul unei scrisori de protest contra politicii duse de Ceauşescu. « Semnau » şase foşti « tovarăşi de muncă şi de luptă », cum se spunea pe-atunci despre apartenenţa veche la grupul de putere.

Semnatarii

Lista semnăturilor foştilor ilegalişti era în ordinea funcţiilor avute anterior din care, într-un fel sau altul, « fuseseră trecuţi pe linie moartă » de către Ceuşescu. « Cei şase » se recomandau astfel : Gheorghe Apostol, fost membru al Biroului Politic (BP) şi preşedinte al sindicatelor, Alexandru Bârlădeanu, fost membru al BP şi preşedinte al CSP, Corneliu Mănescu, fost ministru al Afacerilor Externe şi preşedinte al Adunării Generale  ONU, Constantin Pârvulescu, membru fondator al PCR, Grigore Răceanu, veteran al PCR, Silviu Brucan, fost redactor-şef adjunct al « Scânteii ».     

Protestul

Pentru prima dată, românii luau public cunoştinţă că sunt fisuri în « unitatea de monolit  a  partidului ». Adresându-se lui Ceauşescu, alţi veterani ai partidului îl certau că discreditează însăşi ideea de socialism  (« pentru care noi am luptat »). Îl criticau deschis pentru «nerespectarea Constituţiei » prin « planul de sistematizare a satelor », decretul de interzicere a contactelor cu străinii, modul în care se construieşte centrul civic din Bucureşti, munca de duminică, ascultarea convorbirilor telefonice şi violarea corespondenţei, exportul de alimente care « ameninţă existenţa biologică a naţiunii ».  Îi reproşau, în fapt, ceea ce simţeau şi gândeau în acel moment ceilalţi cetăţeni ai României.

Mediile politice internaţionale au preluat şi mediatizat intens protestul.  

Încâlceli ale istoriei orale

În arhivele fostei Securităţi – cu excepţia « dosarului lui Brucan » publicat de presă după căderea lui Ceauşescu – nu s-a mai găsit nimic despre ancheta asupra « celor şase ». « Proiectul » Securităţii era să-i facă să se certe între ei şi într-un final să se dezică de protest astfel ca acesta să poată fi prezentat ca o « lucrătură » a « agenturilor străine ».

Unii dintre semnatari au fost transportaţi în domiciliu forţat, alţii au rămas la casa lor. Unii au fost anchetaţi, alţii nu. Unii au fost acuzaţi de delicte penale, alţii de spionaj iar între amintirile lor sunt deosebiri în puncte esenţiale.

Doar trei dintre ei au intrat în componenţa CFSN.

La Congresul Partidului

Pârvulescu, fost soldat al Armatei Roşii în războiul civil din Rusia, deţinea şi exclusivitatea unui comportament explicit de frondă la nivelul de vârf al partidului. În timpul celui de-al XII-lea Congres al PCR din noiembrie 1979, Pârvulescu se declarase împotriva realegerii lui Ceauşescu în fruntea partidului. Cum niciunul dintre delegaţii ori dintre liderii prezenţi nu-i susţinuse protestul, fostul membru fondator al PCR fusese declarat « senil », zvonul fiind bine întreţinut  şi datorită izolării sale într-o nouă locuinţă.   

Speranţe de la moarte sau în vecinii sovietici

„Oamenii aşteptau fie să moară Ceauşescu, fie, un alt paradox, să ne scape ruşii de el; ajunsesem să aşteptăm salvarea de la sovietici, reflecta aproape de capătul vieţii Corneliu Mănescu. „Cei şase” puteau să fie mai mulţi, Nu e vorba de oamenii de pe stradă ci de oamenii politici însemnaţi care gândeau la fel. Ei au dat înapoi sub diferite pretexte. Unul spunea „N-am să rezist torturilor”;  altul că „vom pierde spitalul, medicamentele, o aprovizionare mai lesnicioasă”… Au avut dreptate în felul lor. Când în scrisoare s-a inserat acel rând în care se spunea „ne dăm seama că ne riscăm libertatea sau chiar vieţile, n-a fost o exagerare. Şi nici un gest de frondă. Acolo se spunea adevărul.” 

Declaraţii precum aceea preşedintelui Mitterand (« aceşti oameni curajoşi trebuie apăraţi ») şi-au făcut efectul în protecţia lor. Fără « monitorizarea » făcută de ambasadele URSS, Franţei sau SUA – după cum mi-au declarat ulterior C. Mănescu, Al. Bârlădeanu şi Gh. Apostol – supravieţuirea  semnatarilor  ar fi fost îndoielnică.

Amintiri de diplomat

J.M. Le Breton, ambasadorul Franţei la Bucureşti în 1989, a publicat o carte despre sfârşitul lui Ceauşescu. „Oricât mi-aş scormoni memoria – scrie diplomatul despre viaţa bucureştenilor  -, nu mi-am putut aminti să fi întâlnit vreodată asemenea penurie nici în Franţa ocupată, nici în URSS, nici în celelalte democraţii populare pe care le-am vizitat… Dar ceea ce te exaspera era lipsa celei mai elementare responsabilităţi din partea interlocutorilor noştri oficiali, care păreau să creadă că situaţia era mult mai rea în ţările capitaliste”.