Revoluţia regală

Uimitoare – ca pentru orice român învăţat că, în istorie,  „bunii” şi „răii” ar fi deosebiţi ca noaptea de zi unii de alţii – sunt asemănările dintre Ceauşescu şi Carol al II-lea.

Cel pregătit să treacă dincolo de potecile internetului în aventura cunoaşterii dictaturii regale, face nebănuite descoperiri. Nu va mai spune de-acum că propagandiştii lui Ceauşescu au fost inspiraţi doar de lăudătorii lui Stalin, Mao Tze Dun şi Kim Ir Sen. Chiar şi ziarele anilor 1938-1940 seamănă uimitor cu „Scânteia”! În „ţara renaşterii naţionale” se săvârşea şi atunci o „revoluţie…  regală!”; economia românească era plină de izbânzi (până şi la cultura de soia!);  se făurea un „nou regim” unde „Regele este totul!”; în alegerile organizate de partidul unic, corpul electoral era votat cu cvasi-unanimitate (99,87% din sufragii contra a 0,13% !); şi altele asemeni sub deviza ”Regele şi Naţiunea. Muncă şi Credinţă”.

A existat chiar o echivalenţă a viitorului  „23 august”, confecţionată din revenirea lui Carol al II-lea, în 1930, pe tronul regal. Nu pe ascuns, cum fusese, ci prin voinţă naţională. Legendei i s-au croit probe. Satul bihorean Vadu-Crişului a fost onorat cu numele de Vadul lui Carol al II-lea. Cică acolo, ţărani în fierbinte entuziasm, i-ar fi purtat avionul pe umeri! Ziare şi „martori” au spus iluzorii poveşti cu false imagini despre întâmpinarea „iubitului conducător” cu imnuri şi pâine cu sare.

Fie că fuseseră regi, generali ori comunişti, nu singuri s-au făcut liderii dictatori!