Principiul bumerangului

Până la raportul lui Hruşciov din 1956, dogma că  « partidul are totdeauna dreptate » funcţionase ca principiul care interzicea orice critică ori împotrivire la vreuna dintre realităţile ce decurgea din politica sa. Transferând « răul » asupra « lipsurilor » lui Stalin şi apropiaţilor lui, s-a ivit situaţia de a admite că « viaţa nouă  » nu este perfectă, că şi conducătorii comunişti pot greşi, iar unii oameni cinstiţi pot suferi nedrepte pedepse. «Morala » transmisă de la înalta tribună a partidului fusese că trebuie vegheată funcţionarea principiilor marxist-leniniste şi respectată legalitatea şi justiţia socialistă pentru ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple.  

«Legalitate şi democraţie»  

Ceea ce concepuseră propagandiştii lui Hruşciov pentru a-i consolida acestuia puterea, s-a întors însă curând împotrivă.

Mai întâi a fost autorizată publicarea unor lucrări literare care ilustrau declaraţiile « raportului secret ». Cu aprobarea lui Hruşciov au apărut,  în 1962, « O zi din viaţa lui Ivan Denisovici » a fostului condamnat Soljeniţîn  şi poemul lui Evtuşenko, « Moştenitorii lui Stalin ». Scriitorii şi artiştii, care crezuseră iniţial în « noul curs » politic anunţat de Hruşciov, s-au pornit şi în celelalte « ţări frăţeşti » să descrie sumbru stalinismul, în fapt, regimul comunist. Iar când « dezvăluirile » nu puteau fi publicate, acestea circulau în fosta Uniune Sovietică, Ungaria sau Polonia, în reţelele de samizdat. Scriitorii şi cititorii lor presupuneau că această literatură, deocamdată « de sertar », va ajunge, cândva, în circuitul liber al generaţiilor viitoare,.

Şi mai periculos devine faptul că « omul nou sovietic » îşi face un titlu de onoare din a cere… respectarea legii, denunţând încălcările « celei mai democratice constituţii din lume ».  Astfel că opozanţii periculoşi de după 1960 sunt nu aceia care-şi declară dezacordul ori  se plâng  de efectele proaste ale măsurilor adoptate de partid, ci aceia care reclamă respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti legiferate deja. Disidenţii denunţă astfel duplicitatea care asigurase până atunci funcţionarea sistemului.

Forme de disidenţă

Publicarea unor date din arhivele speciale sovietice facilitează estimările privind “cataloagele” disidenţilor sovietice. În sintezele publicate de istoricul francez Nicolas Werth, în 1961 rapoartele KGB înregistrează 1300 “opozanţi clandestini” , 2500 în 1962, 4500 în 1964 şi 1300 în 1965.

“Dezacordurile” menţionate sunt diverse: de la refuzul unor tineri cu studii superioare de a se duce pe şantierele unde fuseseră repartizaţi, până la proteste publice împotriva invaziei Cehoslovaciei sau încălcării Acordului de la Helsinki. Categoriile mai bine reprezentate erau din « intelighenţia creatoare », credincioşii catolici şi neopotrotestanţi, precum şi anumite minorităţi naţionale.  

După semnarea Acordului de la Helsinki (1973) s-a creat posibilitatea legală de a se forma « comitete de supraveghere » ale respectării prevederilor acestuia. Totodată, faptul că şi Uniunea Sovietică  îl parafase, a permis cercurilor internaţionale să pună public în discuţie dovezile de nerespectare a « drepturilor omului » şi să-i « monitorizeze » pe cetăţenii sovietici şi din celelalte ţări socialiste, supuşi unor discriminări ori represalii pentru că acţionaseră în conformitate cu prevederile lui. Astfel se explică supravieţuirea (fie şi în închisoare, azil psihiatric sau domiciliu forţat) a disidenţilor, spre deosebire de « dispariţiile » ori sentinţele de execuţie care anihilaseră orice împotrivire din anii lui Stalin. 

O categorizare a “ideologiilor” care alimentau mişcarea dizidenţilor din anii 70 şi 80 pune în evidenţă trei direcţii: revenirea la “adevăratul marxism-leninism” (reprezentată de fraţii Roy şi Jaures Medvedev, fiii unui vechi bolşevic executat în procesele staliniste), « liberalismul occidental » (în frunte cu fizicianul Andrei Saharov), şi « ideea creştină şi slavofilă » (teoretizată de Alexandr Soljeniţîn).

Premiul Nobel pentru Pace

Fizicianul Andrei Saharov  (1921-1989) ilustrează fenomenul dizidenţei. Om de ştiinţă cu mari contribuţii în descoperiri ale fizicii atomice care au transformat Uniunea Sovietică într-o mega-putere militară, în 1970 a fondat un comitet de apărare a drepturilor omului la Moscova. În 1973 a primit Premiul Nobel pentru Pace. În 1980 a fost trimis în domiciliu forţat în oraşul Gorki. Telefonul pe care i l-a dat Gorbaciov în 1986 ca să-l anunţe că e liber, a fost considerat în acea vreme un simbol al schimbărilor pozitive ce urmau în ţară.

Cel mai celebru inadaptat al timpurilor noastre

Născut în 1918, absolvent de matematică, Soljeniţîn a luptat în răboi, aflându-se  printre învingătorii Armatei Roşii care ajung în Germania. Cum KGB-ul urmărise îndeaproape „corectitudinea politică” chiar şi a soldaţilor din tranşee, Soljeniţîn  a fost arestat în 1945 pentru conţinutul unor scrisori trimise altui prieten de pe front. Opt ani a petrecut în închisori şi lagăre, alţi trei în domiciliu forţat. Succesul nuvelei sale „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” îi aduce notorietate mondială. Altor cărţi ale sale – frescă a „universului concentraţionar” – li se refuză publicarea. Pentru scrieri apărute în Occident, Soljeniţîn este răsplătit cu Premiul Nobel pentru literatură (1970). Arestat şi expulzat în Germania (1974), cu soţia şi cei trei copii, Soljeniţîn  trăieşte în peregrinările din Germania, Elveţia ori Statele Unite ale Americii, sentimentul inadaptării la societăţile ale căror rânduieli i se par puţin potrivite cu „sufletul” tradiţiei ruseşti. În 1990 reprimeşte cetăţenia rusă. În prezent trăieşte în ţara natală, menţinându-şi temele de scris: trecutul şi destinul Rusiei.

Raportul de la Novosibirsk

La baza perestroikăi s-a aflat şi « disidenţa » produsă în mediul academic de « Raportul de la Novosibirsk » (1983). Rezultatele cercetării socio-economice  coordonate de T. Zaslavskaia au fost prezentate întâi în şedinţe închise ale Academiei şi conducerii partidului.  Printre alte paradoxuri şi crize ale societăţii sovietice se constata şi că ţara avea o intelectualitate pregătită la nivelul de vârf al forţei de muncă mondiale, însă criza organizării muncii, planificarea centralizată şi absenţa sferei de iniţiativă privată anihilau capacităţile ei.