Martirii colectivizării

În 1991, Corneliu Coposu mi-a povestit despre ţăranii cunoscuţi în puşcăriile prin care a trecut. Convorbirea s-a purtat în casa foştilor  colegi de deportare în Bărăgan, soţii Maria şi Ioan Hui din Ghioroc (Arad). A fost publicată integral în „Sfârşitul libertăţii” (Mirton, Timişoara, 1993). Subtitlurile relatării lui Corneliu Coposu îmi aparţin.

Criză de lanţuri

„În toate puşcăriile erau ţărani care în primii zece ani de pedeapsă erau amestecaţi cu deţinuţii de drept comun. La Jilava, bunăoară, era un mozaic din toate regiunile ţării pentru că aici erau trimise de organele locale de securitate, cazurile considerate de ei mai grave pentru anchetă. La Aiud soseau loturi cu condamnări de peste 15 ani şi aici erau, de asemenea, ţărani din Banat, Transilvania, Vrancea. Transportul de la o puşcărie la alta a puşcăriaşilor cu condamnări de peste zece ani, se făcea în lanţuri. În criză de lanţuri se prindea piciorul unui deţinut de al altuia, aşa că păşeau şi erau îmbarcaţi în dubă, în pereche, lanţurile fiind tăiate doar atunci când ajungeau la destinaţie.”  

Oameni încrâncenaţi

„Cum erau  ţăranii din puşcării? Oameni încrâncenaţi. Foarte sobri, absolut ireconciliabili cu sistemul. Erau decişi cu toţii ca la ieşirea din puşcărie să continue atitudinea de frondă. Aveau o cultură şubredă, nu aveau preocupări intelectuale  şi-atunci fermentau în gând. În închisoare, preocuparea de căpetenie pentru unii era obsesia foamei sau a frigului, pentru alţii grija pentru cei rămaşi acasă despre care îşi dădeau seama că o duc foarte greu şi că sunt supuşi mizeriei. Unii erau pesimişti în ceea ce priveşte viitorul, alţii erau convinşi că odată ce ajung acasă intră sub o umbrelă protectoare, abţinându-se de la orice manifestaţii care să-i ducă în situaţia ce i-a trimis în puşcărie. La ţărani nu existau asemenea gânduri. N-am întâlnit ţărani pe care să-i fi temperat puşcăria, să-i fi determinat la cuminţenie post-penitenciară! De obicei îşi petreceau o mare parte a timpului clocind nişte sentimente de răzbunare care te îngrozeau. Se delectau imaginându-şi ce grozăvii or să facă ei, după eliberare, acelor persoane datorită cărora socoteau că au fost arestaţi. „Acum, dacă scapi peste trei sau cinci sau opt ani, te cuminţeşti?” întrebam pe vreunul. Răspunsul era invariabil:”Eu? Da, de unde!”. 

Siberia românilor

„Închisorile n-au fost singurul loc de martiriu al ţăranilor. Foarte mulţi ţărani au fost dislocaţi şi aruncaţi într-un loc îndepărtat de locuinţa şi de mediul lor de afirmare. Aşa se face că Dobrogea a devenit Siberia românilor.

De ce tocmai Dobrogea? Aici erau terenuri întinse, deci o zonă unde puteai fi izolat şi controlat. Dobrogea era un întins vast, lipsit de mijloace de combustiune. Nu aveai posibilitatea de a te încălzi decât cu baligi uscate. Combustibil de lux erau cocenii de porumb dar vă daţi seama de cât de puţini puteai dispune! Kilometri întregi nu găseai un singur lemn sau o singură piatră!”

Instinct de proprietate

„După o perioadă de confuzie, instinctul de proprietate şi de afirmare a acestor ţărani, îi determina să-şi exprime şi în aceste condiţii anormale, dragostea de pământ. În aceste sate strategice, netrecute pe hartă, ai au făcut minuni, infirmând concepţia locală privind posibilitatea de cultivare a pământului, care era, de fapt, o explicaţie a unui anume sentimente de confort şi lipsă de iniţiativă. Deportaţii au demonstrat fapte ce i-au pus în inferioritate pe localnici. Astfel  au demonstrat că şi pe Bărăgan se pot cultiva legume, în timp ce localnicii de-acolo se limitau la usturoi. Niciunul nu cultiva ceapă sau ardei în ideea că pământul de-acolo nu se pretează la asemenea culturi în timp ce ţăranii deportaţi au scos vinete de două kilograme, roşii extraordinare, ardei uriaşi.

Toate acestea le-am văzut în satul Rubla, unde mi-a fost stabilit domiciliul obligatoriu după închisoare. Am stat acolo între 1964-1966. Parte din deportaţi fuseseră atunci întorşi acasă când am sosit eu. Rând pe rând i-au rărit aşa că eu când am sosit acolo am mai găsit doar câteva familii de ţărani. Făceau comerţ cu legumele cultivate de ei pe când localnicilor nu le venea să creadă că ele cresc într-adevăr pe Bărăgan.

Satele acestea strategice au avut şi un rol bun: au fost o şcoală pentru ţărănimea din Bărăgan care se limita la agricultură doar la câteva cereale a căror cultură o moşteniseră din bătrâni.”

Închisorile lui Coposu

Despre închisorile sale, fruntaşul ţărănist Corneliu Coposu, a povestit:

„Eu am trecut prin 17 închisori în 17 ani şi jumătate. În unele am stat mai puţin. La Sighet numai şase luni. Acolo erau marile personalităţi politice ale vremii, duse tocmai pentru că închisoarea era cea mai apropiată de ruşi: Iniţial fruntaşii partidului nostru au fost plasaţi la Galaţi, tot aproape de frontiera cu ruşii. Aceasta în ipoteza ce-o aveau în vedere sovieticii: dacă s-ar fi produs cumva o insurecţie a populaţiei, puteau uşor să-i aibă la îndemână pe condamnaţi. Şi din acest motiv, puşcăria din Sighet era cea mai bună – situată la numai vreo sută de metri de graniţa sovietică!

Am făcut puşcărie „în comun” la Jilava, la Piteşti, la Gherla, la Uranus şi bineînţeles, în arestul de le Ministerul de Interne. În plus, în lagărele de muncă unde am fost trimis în timpul detenţiunii – la Ghencea, la Popeşti-Leordeni, la Bragadiru, la Capul Midia – am fost în comun cu alţi deţinuţi.

În ultimii opt ani de zile am stat însă singur în celulă. Eram la Râmnicu-Sărat într-o închisoare de exterminare. Au murit toţi cei încarceraţi acolo, în afară de cinci. Doar cinci au supravieţuit. Acolo a murit în 1963 şi Ion Mihalache, unul dintre fruntaşii partidului ţărănesc. Avea 83 de ani, îşi pierduse auzul, era foarte slăbit dar trebuia să suporte, fără vreo indulgenţă, rigorile închisorii. Era un regim infernal. A fost o închisoare de exterminare şi regimul şi obiectivul pe care şi l-au pus guvernanţii este evident deoarece aproape toţi au murit acolo… Încarceraţii erau fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc, câţiva supravieţuitori ai guvernului Antonescu, câţiva mari prelaţi, printre care şi cei care fuseseră fruntaşi ai Unirii Transilvaniei cu regatul României. Şi toţi cei ce şi-au găsit sfârşitul au fost îngropaţi în groapă comună…   

Ţărani şi intelectuali

„Din păcate, mulţi intelectuali nu au avut fermitatea de a accepta sacrificiul pe care trebuiau să-l facă, să se considere ce erau: victime ale procesului de restructurare al societăţii. Şi-atunci se pretau la anumite lucruri umilitoare cu scopul de a câştiga bunăvoinţa gardienilor. Pentru aceasta unii mergeau mai departe, până la a-şi denunţa tovarăşii. Ţăranii în schimb, au dat un bun exemplu. Erau sobri şi fermi, nu se pretau la nici un compromis cu structurile de penitenciar”.

 „Mentalităţi” ale „obsedantului deceniu”

„Îmi amintesc cum Dumitrescu, directorul închisorii din Piteşti, l-a întrebat pe unul: „Ce condamnare ai?”; „Mi-au dat şapte ani”, răspunde omul; „Ce-ai făcut?”; „N-am făcut nimic”; „Cum n-ai făcut nimic, mă?”; „N-am făcut nimic. Absolut nimic.”; „Mă, nu se poate, zice directorul. Dacă nu făceai nimic, îţi dădeau maxim cinci ani. Dar dacă ţi-au dat şapte, ceva-ceva ai făcut tu…”

Aceasta era mentalitatea vremii. Până la limita de cinci ani se dădeau condamnări cu mare uşurinţă. Cel mai adesea pentru suspiciuni care nu erau întemeiate pe vreun document sau mărturie. Era suficient ca vreun om să denunţe pe vreun altul că e contra regimului, ca acela să fie arestat şi în faţa instanţei – fără nici un punct de acuzaţie sau încadrare în codul penal – îi dădeau patru ani. Iar dacă primea o condamnare mai mare, însemna că există un indiciu că poate fi făcut vinovat cu ceva.

Aceasta era mentalitatea. Oamenii începuseră să se obişnuiască şi cu asta. Am cunsocut persoane absolut nevinovate care compăreau în faţa instanţelor militare cu certitudinea şi resemnarea că vor fi condamnaţi un an-doi, îşi vor duce la capăt pedeapsa după care îşi vor vedea mai tare de treabă fără să se plângă”.

Ajutorul credinţei

„O condiţie indiepensabilă existenţei este echilibrul spiritual. Este adevărat că multe depind de condiţia fizică a omului dar cei care s-au prăbuşit au fost oameni lipsiţi de rezistenţă morală. Deţinuţii de drept comun aveau o rezistenţă psihică limitată. Nu rezistau, în general, la singurătate. Ţăranii care privesc lucrurile empiric, au simţul eternităţii. Şi-atunci, instinctul de conservare îi făcea să se refugieze în misticism. În închisoare, absolut toţi ţăranii se rugau.”

„Din tot ce însemna viaţa cotidiană, era evidentă tendinţa de a ne îngropa pe toţi între zidurile puşcăriei. Vă închipuiţi ce reprezintă pentru un individ 500 de calorii monofage, alimentaţie zilnică! Absenţa băii, imposibilitatea de a te încălzi iarna, bătaia frecventă…”