Haina face omul?

La fel cum există o istorie a evenimentelor politice, a dreptului, economiei sau picturii avem şi o istorie a vestimentaţiei. Prin culorile, croiul, amploarea, ţesătura hainelor, coafură, încălţări şi prin podoabele lor oamenii încearcă să-şi compună o ţinută cât mai apropiată de reprezentarea idealului uman din timpul şi locul unde trăiesc.

Fiecare epocă are un stil distinct, determinat de elitele ei. Ele emit legi şi regulamente prin care îşi stabilesc anumite privilegii în ceea ce-am numi azi „imagine publică”. Hainele, podoabele şi însemnele vechilor elite evidenţiau, în primul rând, imposibilitatea acestora de asociere cu munca fizică şi cu treburile oamenilor „de jos”. Mai târziu când muncile, ocupaţiile şi grupurile sociale s-au diversificat, fiecare categorie poartă însemne vestimentare specifice stării sale. În chiar portul ţăranilor din oricare regiune a planetei, trecerea de la adolescenţă la starea de membru adult al comunităţii, prin căsătorie, obliga la anumite modificări şi accesorii. Astfel că simpla schimbare a veşmintelor şi ţinutei însemna un indiciu cert de schimbare a statutului social, de unde şi concluzia  că „haina face omul”. În secolul XX însă, presa are puterea de a transforma un cetăţean purtând haine obişnuite într-un stăpân al mulţimii. 

Originea puterii

Într-o celebră analiză consacrată distincţiei dintre trupul fizic al individului care deţine la un moment dat autoritatea şi corpul etern al instituţiei pe care o încarnează, Kantorowicz reliefa două principii de legitimare a puterii. Primul este cel ereditar-monarhic, caracteristic etapei antice şi medievale a istoriei. Puterea se transmitea atunci urmaşilor prin naştere. De regulă întâiul născut de parte bărbătească prelua tronul, strămoşul care fusese întemeietorul dinastiei sale fiind asociat prin legende şi cronici cu însăşi divinitatea. El apărea fie ca fiu al unui zeu, fie ca emisar şi ales al zeului suprem, veşmintele şi simbolurile puterii sale amintind aceasta. Cel de-al doilea principiu de legitimare al omului care reprezintă puterea este, în genere, numit principiul electiv-democratic. Acela care ajunge în vârful piramidei puterii se legitimează ca alesul care a întrunit cele mai numeroase voturi ale mulţimii.

„Democratizarea veşmântului”

Punctul de intersecţie al căilor de acces la putere a fost Revoluţia franceză (1789) care a desacralizat imaginea monarhului şi fundamentul regalităţii creat de creştinism, distrugând societăţile tradiţionale.  

Revoluţia franceză poate fi, de fapt, socotit momentul istoriei care a generat şi apariţia “erei mulţimilor”. În această nouă eră, în planul vestimentaţiei se produce o mare schimbare identificată ca o „democratizare a veşmintelor”. Prin veşminte, simboluri şi gesturi, oamenii puterii urmăresc o cât mai profundă asemănare cu omul de rând – alegătorul de a cărui simpatie şi adeziune depinde poziţia lor  în ierarhia politică.  

Totodată însă revoluţia franceză a condus şi la inventarea unor „sărbători civice” şi la cultul eroilor ei, formele lor aberante înregistrându-se în fascism şi comunism. Prin ceremoniile în care conducătorul şi ideologia propagată de el sunt celebrate, se sugerează legătura indestructibilă a persoanei fizice a liderului cu instituţia puterii ce-o reprezintă. Paginile ziarelor din regimurile comuniste, naziste şi fasciste întreţin cultul conducătorului, preamărindu-l ca pe un zeu.

Ce caracteristici prezintă aceşti „stăpâni ai mulţimilor”? În regimurile totalitare, o primă trăsătură este originea lor umilă. Calităţile lor reproduc pe cele ale indivizilor nivelaţi la treapta de jos a mulţimii din care fac parte. Excelează prin proprietăţi discursive. Viaţa lor personală şi profesională anterioară puterii este, în ansamblul ei, un eşec. Pentru identificarea cu poporul în numele căruia exercită puteri absolute mimează modestia şi adoptă accesoriile tipice categoriilor sociale cărora li se asociază: în vreme de pace – muncitorii, iar în cea de război – militarii. La început, Hitler, Stalin sau Ceauşescu au menţinut ţinuta şi veşmintele „omului obişnuit”, întruchipând simţul comun şi „înţelepciunea populară”. Pe culmile puterii, după ce-şi anihilaseră toţi adversarii se vor a fi „taţii” incontestabili ai naţiunii. În acest spirit îşi compun o ţinută amalgamată din piesele care reiterează identificarea cu  mulţimea şi anumite simboluri istorice. Ceauşescu, bunăoară, a continuat să poarte în vizitele sale de lucru şapca muncitorească dar s-a autoînzestrat şi cu un sceptru. Atribut al puterii moharhice, de origine divină, sceptrul lui Ceauşescu apărea ca fiind unul de… „preşedinte”!

Mituri şi eroi

În regimurile totalitare, puterea şi succesiunea la putere se obţin prin manipulări practicate cu succes într-un anumit context socio-politic, viitorii dictatori fiind rodul unor profunde crize sociale. În ceea ce priveşte liderii carismatici din  regimurile democrate, ei sunt aleşi prin asociere cu anumite prototipuri numite de Girardet „mituri politice”. În opinia politologului, conducătorii societăţilor contemporane încarnează specia „salvatorului”, a „omului providenţial”, luptătorului care înlătură răul şi forţele distrugătoare din comunitate. „Legendei sale, opinează Girardet, îi sunt asociate  întotdeauna aceleaşi imagini, aceleaşi simboluri ale verticalităţii, ale luminii: torţa care arde şi luminează, farul, coloana ce se înalţă, soarele răsărind, copacul ce se înalţă şi protejează”.  

În reprezentarea pe care i-o construiesc experţii din staff-ul său, imaginea sa vizuală este adecvată preferinţelor şi aspiraţiilor vestimentare ale votanţilor săi, prin discurs asociindu-se însă cu miturile şi eroii comunităţii pe care îşi doreşte să o reprezinte.

„Ideea pe care omul şi-o face despre frumos se întipăreşte în toată găteala lui, îi boţeşte sau îi scrobeşte haina, îi rotunjeşte sau îndreaptă ţinuta şi cu timpul, se insinuează subtil în trăsăturile chipului. Omul sfârşeşte prin a semăna cu ceea ce ar vrea să fie.”  Charles Baudelaire

“Omul obişnuit” corespunde prototipului acreditat de teoreticienii psihologiei mulţimilor. Întruchipează “bucuria conformismului, expert în idei preconcepute şi în locuri comune” şi “sporeşte sentimentul publicului de siguranţă” (p. 47). “Mediocru şi obişnuit”, Hitler a reprezentat pentru început  “opinia medie, simţul comun, înţelepciunea naţională”. Prin el şi alţii asemenea, omul obişnuit trăieşte ceea ce R. Barthes numea “bucuria identităţii”. Mai târziu, în culmea puterii, Hitler se va identifica cu prototipul biblic al Tatălui căruia nu poţi decât să i te supui necondiţionat.