“Drum fără pulbere”

Stalin a fost şi artizanul mecanismelor prin care scriitorii şi artiştii erau utilizaţi ca eficienţi propagandişti ai ideologiei care-şi propunea formarea unui „om nou”. Numiţi de acesta, „ingineri ai sufletelor” şi răsplătiţi băneşte şi cu demnităţi publice, scriitorii au bine-meritat prin arta pusă în slujba politicului, investiţia făcută. Cazul scriitorului Petru Dumitriu este reprezentativ în acest sens.

Din decembrie 1949 şi până în mai 1952 scriitorul Petru Dumitriu a scris romanul-fluviu “Drum fără pulbere”. Cartea, supranumită în epocă „epopeea Canalului” a intrat, imediat după apariţie, în manualele şcolare. Ediţia următoare s-a scos în mare viteză la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, al cărei director era însuşi scriitorul.

Succesele Canalului

Lectura de azi a cărţii impune observaţia că gândurile şi faptele eroilor din “Drum fără pulbere”, se sustrag logicii unei judecăţi normal omeneşti.

Unii – muncitorii calificaţi aduşi de la alte şantiere – sunt „oameni noi” până în măduva oaselor (în chiar intimitatea momentului de dragoste vorbesc de „demascarea” sabotorilor”). Alţii – tineri necalificaţi –iau exemplu de la cei dintâi. Toţi – prin vigilenţă, gazete de perete, şedinţe de partid şi UTM – „luptă” pentru producţie şi dejugarea stratagemelor „duşmanului de clasă”. Aici se reeducă (uneori indirect) intelectualii,  care descoperă sensul „adevărat” al vieţii.

Memorabilă în acest sens este scena în care un anume Pangrati (violonist, profesor, constructor de viori şi… tată al unui inginer de la Canal!) se declară mulţumit că în spaţiul său locativ fusese introdusă o familie de muncitori. Motivul satisfacţiei? Când cântă Bach, copilul bolnav al muncitorilor nu mai plânge.

Vizită de lucru

Nu era, desigur, la îndemâna lui Chişinevschi, Răutu sau Miron Constantinescu să fantazeze în spiritul orintării partidului şi flatării liderilor săi precum talentatul Dumitriu! 

Un capitol asupra căruia se zăbovea cu studiul în licee, este cel al vizitei lui Gheoghiu-Dej pe şantier. Imaginaţia scriitorului debordează în descrierea întâlnirii cu muncitorii.

“La primăvară vom primi din Uniunea Sovietică zeci si zeci de excavatoare electrice din acelea cu care oamenii sovietici construiesc socialismul” – se confesează Dej constructorilor. “Copiii ăştia vor creşte pe şantier odată cu socialismul”, prefigurează conducătorul când le vede copiii. Ei vor fi copiii socialismului”.

Dej n-a venit însă numai pentru convorbiri tovărăşeşti. Ci să le şi transmită o sarcină de partid: şantierul trebuie terminat mai devreme. Până la 15 martie (în care an, oare?) se angajează entuziaşti muncitorii. Iar termocentrala va trebui construită la altă capacitate. Mai mare. În schimbul excavatoarelor primite pentru Canal, vor da curent şi Uniunii Sovietice. Va trebui sa aibă deci, capacitatea dublă. Şantiereştii se manifestă-ndată entuziast, năpădiţi de furnicăturile responsabilităţii de-a construi – aşa, fără proiect! – “termocentrala la capacitate dublă”.

Complexele lui Dej

În epocă, fără a lua seama la „esenţa revoluţiei proletare”, intelectualii ironizau cele patru clase primare ale lui Dej. A avut  Dej complexe? Probabil că nu de vreme ce nu şi le-a acoperit cu diplome universitare.

Un scriitor de valoarea lui Dimitriu contracarează însă orice cârteli la adresa conducătorului. Şi îl prezintă ca… exeget  literar!  

“Am să-ţi trimit de la Bucureşti poeziile lui Eminescu şi-am să te-ntreb care ţi-au plăcut mai mult, îi promite eroul de roman Dej, activistului de partid. Nu se poate să nu-l cunoşti pe Eminescu. Când mai vin pe-aici îl discutăm”.

Dragostea, şantierul şi „duşmanul de clasă”  

Cartea lui Petru Dumitriu poate fi socotit şi un roman de dragoste. Doar că acolo, „oamenii noi” ai şantierului au alte priorităţi în raport cu micile şi obişnuitele necazuri ale iubirii.

Bunăoară, Maftei, maistru oţelar, dislocat de conducerea de partid din faţa cuptoarelor de oţel  pentru a se ocupa de organizarea muncii politice si implicit de conducerea lucrărilor noului canal, va fi pe nesimţite fermecat de-o tânără muncitoare necalificată, lipoveanca Maria Seliminova.

Utemista Maria tocmai venise cu o misiune de delaţiune la activistul de partid când se produce vraja iubirii. Muncitorul-comunist se pomeneşte, involuntar, în următoarea situaţie:

“O cuprinse în braţe. Îi simţea răsuflarea vie, caldă, grăbită, grăbită…O strânse tare la piept si o sărută pe gură. Maria închise ochii. Apoi braţele lui Maftei căzură. Se uitară amândoi unul la altul, faţă în faţă, fără să-şi spună nici un cuvânt. Maria se făcuse roşie de tot în obraji. Deodată se schimbă la faţă şi râse cântător şi duşmănos:

– Un lucru te-aş mai întreba: ce-a păzit partidul de-au ajuns chiaburii şi tâlharii să-şi facă de cap pe şantier? Ce-ai păzit dumneata?”

Beneficii şi onoruri

După sistarea lucrărilor Canalului, „epurat” din circuitul public, romanul a devenit o raritate bibliofilă.

Deşi Petru Dimitriu va declara după 1990 că ruşinea de-a fi scris o asemenea carte l-a determinat să emigreze, „culpa” nu l-a împiedicat să rămână în ţară până în 1960.  Nu l-a privat de succes. Nici de bani.

La auzul ştirii sale de emigrare, Gheoghiu-Dej a fost uluit. De ce să plece din ţară, când câştiga mai mulţi bani decât conducătorul ei?

În 1993, scriitorul a devenit membru onorific al Academiei Române.