Cuibarele perestroikăi

“Perestroika” (reconstrucţie, reformă) a început cu lozinca “glasnost” (transparenţă), inspirată din teza leninistă a „reflectării realităţii” prin mijloacele de informare şi a fost lansată public de liderul sovietic Cernenko.  Predecesorul său, Andropov ajunsese însă mai dinainte la concluzia că în imensul imperiu sovietic – atât între graniţele URSS cât şi în exteriorul acestora – pentru a-l menţine, trebuie făcute schimbări. În istorie vor intra sub denumirea de  „perestroika lui Gorbaciov”.

„Comunismul cu faţă umană”

Cu excepţia evenimentelor sângeroase din România, sfârşitul comunismului s-a făcut prin schimbări şi reforme iniţiate de elitele vremii, Kremlinul dovedindu-se centrul lor de decizie. Scopul lor iniţial a fost cel declarat de Gorbaciov: trecerea la „comunismul cu faţă umană”. Ulterior, liderul sovietic va fi perceput ca omul care în şase ani şi nouă luni a schimbat faţa lumii: „eroul providenţial” care a determinat finalul “războiului rece” şi cursei înarmărilor, „eliberarea” Europei de Est şi crearea cadrului potrivit ca America să-şi poată declara public supremaţia.

După cum va scrie mai târziu în memoriile sale, catastrofa petrecută la Cernobîl în aprilie 1986 a fost cea care-l determinase să lanseze operaţiunea “glasnost”. Conştient de necesitatea reformelor şi de marile pericole la care se expune umanitatea din cauza cursei înarmărilor, în acelaşi an, Gorbaciov recunoaşte în faţa CC al PCUS că Uniunea Sovietică nu este încercuită de armate invincibile ci de economii superioare. Afirmaţia a atras imediat atenţia Americii şi Europei Occidentale asupra sa.

Cutia Pandorei

Liderul carismatic şi cultivat care propunea în întâlnirile internaţionale cooperarea pe baza  intereselor superioare comune ale umanităţii a fost mult mai apreciat în exteriorul ţării sale decât acasă. În imensitatea încremenită a Uniunii Sovietice, iniţierea reformelor s-a dovedit a fi o deschidere a „cutiei Pandorei” din care au început să ţâşnească crize economice, politice şi sociale, insurmontabile în tiparele vechiului regim.

În februarie 1987, Clubul “Perestroika”, fondat sub patronajul  Institutului de economie matematică, a devenit activ. Primele reforme sunt eliberarea majorităţii deţinuţilor politici din Gulag, facilitarea formalităţilor de emigrare, lansarea ideii completării reformelor economice prin schimbări politice şi adoptarea “legii întreprinderii” – bomba care-a făcut să explodeze economia planificată şi centralizată. În vara lui 1987 se observă primele semne ale trezirii naţiunilor alogene desemnate cu termenul de “popor sovietic”. Mulţimi de tătari fac demonstraţii la Moscova, etnicii din ţările baltice ies în stradă cerând demiterea pactului Ribbentrop-Molotov, Clubul culturologic ucrainean cere restabilirea adevărului despre istoria ţării şi izbucnesc tulburări în Karabah.

“Anul marii cotituri” a fost considerat 1988. Prin noile legi adoptate, comuniştii ce-şi propuseseră în urmă cu şapte decenii eliminarea proprietăţii private se lansează în afaceri prin constituirea “societăţilor pe acţiuni”. Principalii beneficiari ai liberei iniţiative vor fi activiştii de Konsomol şi ofiţerii KGB din care va fi alcătuit grosul “întreprinzătorilor” sovietici. Apare haosul social şi lanţul nesfârşit de greve şi mitinguri populare (în 1988, în URSS aveau loc circa 134 mitinguri autorizate pe lună).

Momentul de ruptură în conducerea partidului sovietic se plasează la conferinţa PCUS din iulie. Pentru a grăbi eliminarea conservatorilor, Gorbaciov a impulsionat decizia alegerilor libere pentru vârfurile sovietelor. În esenţă, această utilizare a “democraţiei” în cadrul unui partid unic, însemna o revenire la formula leninistă a congresului sovietelor, conceput ca o vastă adunare naţională, căreia trebuia să-i aparţină toată puterea. “Noi nu simţim nevoia unui pluralism burghez, declarase, de altfel, Gorbaciov în Biroul Politic.  Avem pluralismul socialist pentru că ţinem seama de interesele diferite ale oamenilor şi de diversitatea punctelor de vedere”.

În martie, într-o vilă de la periferia Moscovei, A. Iakovlev (care împreună cu E. Şevarnadze pot fi consideraţi artizani ai perestroikăi) reunise un mic grup de apropiaţi pentru a pune la punct o strategie coerentă. Politica adoptată este o reluare a “tacticii fronturilor populare” prin care Moscova coalizase forţele antinaziste din ţările europene pentru a-i impune la putere pe comunişti după război. ”Problemele dezvoltării socio-economice pot fi cel mai bine soluţionate  prin intermediul fronturilor naţionale”, declarase public Iakovlev. În „fronturile” create în ţările sovietice şi în cele „frăţeşti”, un rol de mare vizibilitate revine scriitorilor care alcătuiesc şi nucleele viitoarei „societăţi civile”. 

În martie, Gorbaciov pune oficial capăt “doctrinei Brejnev”, pronunţându-se pentru independenţa de acţiune a celorlalţi.

„Societăţi imitative”

Cu excepţia lui Ceauşescu, schimbările au fost copiate de liderii comunişti europeni. În iulie 1987, Jivcov a publicat un program perestroikist a cărui radicalitate a atras înseşi reproşurile lui Gorbaciov. În Ungaria, premierul Grosz a evocat necesitatea de “a dialoga cu opoziţia”. În Polonia, ofiţeri din serviciile speciale  propun unor activişti ai Solidarităţii  suport logistic pentru organizarea grevelor şi se oferă să tipărească presa samizdat. În vara lui 1987, şeful serviciilor speciale est-germane, s-a întâlnit în secret cu unul dintre şefii KGB-ului,  după care a dat un interviu critic la adresa climatului social al ţării sale.

În fostele state-satelit ale URSS urmează un val de arestări şi emigrări în străinătate. Faptul a fost interpretat şi ca o acţiune menită a curăţa terenul de disidenţi autentici pentru pregătirea viitoarelor alianţe şi forumuri civice ori fronturi populare. Se crea astfel o “opoziţie” cu care liderii comunişti puteau “dialoga” confortabil în campania de reformare. Ultima „mişcarea frontistă” apare în România, abia după fuga lui Ceauşescu.

Simetric, destrămarea imperiului comunist – plănuită iniţial ca o reformă a sistemului – se face prin reutilizarea unora dintre  metodele şi categoriile  socio-politice care-l construiseră. Odată cu trecerea anilor a reieşit cu tot mai multă claritate că mulţi dintre aceia care fuseseră percepuţi ca „puri dizidenţi” fuseseră încadraţi, de fapt, în programul mişcărilor dirijate.  

“Dată fiind situaţia politică, vom continua să perfecţionăm acţiunea noastră comună cu organele de securitate  din ţările socialiste surori. Vom acţiona în strânsă legătură cu ele”  A. Cebrikov, şeful KGB, 1987

„Nu avem teorii care să ne ajute să realizăm sau măcar să înţelegem, tranziţia de la socialism la societatea deschisă. (….) Intelectualii au explicat evenimente care nu au avut loc niciodată dar s-au ferit să vorbească despre acelea care se ascund în spatele revoluţiilor din 1989”  R. Dahrendorf , 1990

Paradoxurile istoriei

La originea reformelor  sovietice,  se află un proiect al lui Beria, prezentat imediat după moartea lui Stalin (1953). Faimosul şef al serviciilor speciale propunea, printre altele, lichidarea Gulag-ului, emanciparea mediilor de informare, reunificarea Germaniei. Peste patru decenii, iniţiativa unor reforme de profunzime a regimului sovietic aparţine altui şef de servicii speciale, Andropov. Despre acesta se spune că a creat “incubatoarele” din  care s-a ivit mai târziu “perestroika lui Gorbaciov”, fenomenul care a precedat sfârşitul imperiului comunist.

Cu sprijinul activ şi exersat al KGB-ului

Gorbaciov considera public KGB-ul mai mult sprijin decât ameninţare pentru reuşita reformelor. Urmaşii cekiştilor s-au dovedit la înălţimea noilor misiuni. Încă din 1987, unul dintre şefii KGB propunea „publicarea parţială” a arhivele. Scopul era ajutorarea partidului „la formarea unei opinii publice sănătoase” şi desigur, dirijarea atenţiei mulţimii către trecut, degajându-se astfel câmpul de acţiune al schimbărilor în favoarea elitelor.  Astfel că la începutul anului 1988, în Rusia se creează grupul Memorial în ale cărui iniţiative intră comemorările victimelor stalinismului, ceremonii la care nelipsiţi sunt ofiţerii KGB.

Menită să capteze pasiunile mulţimi a fost şi tentativa restaurării ortodoxiei ca “religie de stat”. Şi în această direcţie a KGB-ul  a primit sarcini şi misiuni. La scenă deschisă, Gorbaciov s-a întâlnit patriarhul Pimen şi şi-a „amintit” că fusese botezat creştin-ortodox.  Lăcaşurilor de cult ortodoxe le-au fost restituite bunurile confiscate iar liderii comunişti au început a-şi face cruci largi şi mătănii cucernice în faţa aparatelor de filmat.

Începutul sfârşitului

Viitorul lui Ceauşescu a fost „citit” din comportamentul lui Gorbaciov în vizita la Bucureşti din 1987 tocmai de foşti ilegalişti. „A fost un miting în Piaţa Palatului, mi-a relatat Corneliu Mănescu. Şi sigur că, acolo fiind, puteam vedea lucrurile altfel decât în faţa televizorului. Gorbaciov ţinea mâna pe masă. Iar Ceauşescu s-a agăţat de mâna lui şi i-a ridicat-o strigând: „Trăiască prietenia româno-sovietică!”. Am citit şi discursul ţinut de Gorbaciov în „Scânteia”. Era foarte clar că Gorbaciov îşi dorea un alt conducător al partidului din România”.