Cei din urmă, ajunşi cei dintâi

Nici o schimbare nu pare mai spectaculoasă decât trecerea subită de la starea de infractori, deţinuţi şi proscrişi a comuniştilor la statutul de eroi. Zeghea închisorii era simbolul prin care îşi legitimau suferinţa pentru o credinţă ce se opusese deopotrivă  nazismului şi bogaţilor « exploatatori ».

Modestia

Aşa cum îi înfăţişează fotografiile de epocă, în primele lor ieşiri publice, foştii ilegalişti se prezintă cu modestia cuvenită vremurilor de război. La mitingurile şi întrunirile la care iau parte în primele rânduri ori ţinând discursuri, produc impresii deosebite prin asocierea cu greutăţile anilor de închisoare prin care trecuseră. Sunt îmbrăcaţi ca oricare muncitor în ceea ce-ar fi fost hainele sale de duminică. Cei care se intitulează curând reprezentanţii poporului, guvernând apoi la modul absolut în numele acestuia, respectă (cel puţin la nivelul aparenţelor) una dintre cerinţele fundamentale ale « eticii proletare » – modestia.

Deşi locuiesc în reşedinţe fastuoase – fostele palate ale bogaţilor emigraţi sau expropiaţi – mobilierul, covoarele şi obiectele decorative  din casele acestea sunt cu numere de inventar. Petrecerile la care iau parte sunt « între tovarăşi », după sistemul instituit de Stalin. Se deapănă în ele amintiri din închisoare şi se cântă vechile cântece revoluţionare.  

« Ciudăţenii vestimentare »

Astfel denumeşte Paul Sfetcu, fostul şef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, anumite obiceiuri ale primului lider comunist al României. « Trebuie să recunosc – mărturiseşte el – şi că Gheorghiu-Dej era foarte atent la posibilele cleveteli pe seama schimbărilor sale. Era conştient de faptul că oamenii muncii urmăreau cu interes nu numai ce zice şi ce face, ci şi cum se îmbracă. De aceea, voia ca nu cumva, prin îmbrăcăminte, ori prin altceva să-i facă să creadă că s-a rupt de ei. » 

Astfel că prin 1945, când şi-a comandat haine, a cerut două costume identice – aceeaşi stofă, culoare şi croi. Explicaţia pe care a dat-o, a fost următoarea : « Lumea se confrunta cu greutăţi şi lipsuri mari, iar eu nu puteam să arăt că-mi schimb mereu hainele deşi asta face parte din protocolul funcţiei. Schimbatul costumelor putea isca cleveteli pe seama mea şi a regimului nostru politic ». Statornic în convingerea păstrării aparenţelor, Gheorghiu-Dej îşi trimitea încălţările la pingelit prin personalul de la cabinetul său, spre necazul fiicei sale mai mici care se-nfuria reproşându-i că “se compromite”.

Între “şapca proletară”, “pălăria burgheză” şi “cuşma” tradiţională  Modelul şepcii cu cozoroc purtat de Lenin a fost adoptat de tagma mondială a comuniştilor, devenind aproape o emblemă vestimentară a lor. Şapca proletară a fost purtată şi de Dej şi de apropiaţii săi, abia prin anii 60 aceştia « îndrăznind » să-şi pună « pălăria burgheză”. Cum moda, în acelea timpuri, venea la Bucureşti de la Moscova, nu de la Paris, pălăria era un simbol al « coexistenţei paşnice » cu capitalismul, promovat în « lagărul comunist » de Nikita Hruşciov al cărui creştet chel dobândea în felul acesta şi un plus de distincţie.

La Bucureşti, decizia lui Dej de a purta pălărie a dus la dezvoltarea impresionantă a producţiei acestui accesoriu vestimentar. Succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu va purta, funcţie de condiţiile meteo şi împrejurările oficiale, şi şapcă în stil leninst şi pălărie, garderoba sa fiind garnisită şi cu călduroasa  cuşmă de astrahan.

Noul curs al politicii sovietice impulsionează şi vestimentaţia demnitarilor. La sesiunile Organizaţiei Naţiunilor Unite, la întâlnirile cu reprezentanţii puterilor occidentale, liderii comunişti se străduiesc să facă bune impresii. La « APACA » se înfiinţează o  secţie care lucrează costumele sus-puşilor. Fabrica de încălţăminte « Guban » de la Timişoara execută comenzile lui Gheorghiu-Dej. Pentru cravate şi cămăşi de calitate se fac, de asemenea, comenzi  speciale în anumite fabrici. După modelul de la « centru », conducătorii de nivel regional îşi comandă în fabricile şi cooperativele meşteşugăreşti din oraşele de reşedinţă, vestimentaţie de cea mai bună calitate, în modele unicat, plătită însă la nivelul produsului  de serie. Ca şi în cazul discursurilor, duplicitatea era deplină : se îmbrăcau din aceleaşi locuri ca şi « oamenii muncii » şi  plăteau ceea ce cumpărau – era declaraţia propagandistică care omitea « amănuntele » comenzii şi preţului exclusiv şi « special ».     

Nevestele din noua generaţie

Dacă unii foşti deţinuţi politici se străduiesc să păstreze aparenţele modestiei şi « legăturii cu poporul » prin sobrietate vestimentară, unii dintre ei îşi schimbaseră deja obiceiurile de viaţă datorită mai noilor consoarte, provenite în mare parte din lumea artistică. Tinere, frumoase şi… ambiţioase,  ele devin un  simbol al puterii soţilor la fel cum nevestele burghezilor de odinioară le decorau rangul şi bogăţia. Spre exemplu, actriţa Marcela Rusu, cea de-a doua soţie a lui Alexandru Bârlădeanu, nu mai concepe precum rusoaica placidă care-i fusese predecesoare, să-şi facă în altă parte concediile decât la Karlovy-Vary. Tratată regeşte e însă într-o continuă nemulţumire faţă de orice nu e « comandă specială ».

Calea spre lux fusese însă deschisă de către fiica lui Dej, Lica Gheorghiu, sfătuită şi călăuzită să devină actriţă de câţiva influenţi oameni de artă care scontau creşterea influenţei şi profitului propriu.

Coafezele, manichiuristele, cosmeticienele  şi pedichiuristele la domiciliu intră în stilul de viaţă al « tovarăşelor » ale căror sarcini de soţii se deplasează dinspre « muncă » spre « viaţă ». Influenţa unora dintre aceste personaje – cum ar fi cosmeticiana celei de-a treia neveste a lui Ion Gheorghe Maurer – ajunge vestită în Bucureşti.

Fără « burgheza » verighetă

Căsătoriile încheiate în primii ani de  libertate ai foştilor ilegalişti se fac între cuplurile constituite de pe vremea când convieţuiau cu « tehnicele » lor în casele conspirative.  În anii de « avânt revoluţionar » către puterea deplină, « nu pierdeau vremea » cu nunţi. Unii dintre ei nu au încheiat niciodată acte de căsătorie, « convieţuirea liberă » fiind o reminiscenţă a vieţii de revoluţionar. Verighetele în această etapă nu erau câtuşi de puţin la mare căutare.

Majoritatea celor care trăiseră în Uniunea Sovietică ca şi primii tineri trimişi la studii în URSS se întorc cu neveste rusoaice. Cunoaşterea limbii lui Lenin era atunci accesoriul simbolic al apartenenţei la elită.

APACA – marcă de prestigiu

Despre vestimentaţia foştilor deţinuţi politici ajunşi la putere ne-a povestit şi Gaston Marin care a deţinut înalte demnităţi în conducerea şi planificarea economiei socialiste din « epoca Dej ». Lui i se trasase şi sarcina de-a construi, după război, APACA. «A devenit prima fabrică de confecţii grele a României care lucra şi pentru americani, ne-a mărturisit el. Aici a fost şi o secţie specială pentru Gheorghiu-Dej şi oameni ca mine care-şi comandau costumele. Nu se îmbrăca însă nimeni pe gratis.

Nevastă-mea – şi celalalte soţii – îşi făceau haine în oraş, la croitorese. »

Rivalităţi mondene

Soţii Mănescu au fost un cuplu care în vremurile de-acum ar fi foarte mediatizat. Pe frumuseţea celei de-a soţii a  lui Corneliu Mănescu se spune că fusese continuu geloasă Elena Ceauşescu. Îi făcea observaţii în public, reproşându-i ţinuta« lipsită de modestie » sau poziţia « indecentă ». A mers atât de departe încât la o recepţie, ca să se convingă că nu-şi pusese perucă, a tras-o de păr.

Printre zvonurile privind dizgraţia lui Corneliu Mănescu au fost multe referitoare la soţia sa. Unii spuneau că « prima doamnă » Ceauşescu este invidioasă că o eclipsează frumuseţea « subalternei ». Se zvonea chiar despre un incident când în străinătate fiind, Dana Mănescu a primit omagiile unui diplomat care o confundase cu « prima tovarăşă » a României.

Alţii aminteau un « scandal al târguielilor parisiene » dintre soţia lui Mănescu, ambasador al României în Franţa şi Lilica, soţia primului ministru Maurer. Cea din urmă se supărase pe emisara de la Paris că-i încărcase nota de plată la târguielile vestimentare ce i le făcuse.

De la Romartizana

Designer de interioare la Tel Aviv (Israel), Ioana  – fiica adoptivă a temutului comandant al Securităţii, generalul Pintilie – îşi aminteşte că acasă copiii nu erau încurajaţi către excese de nici un fel. Ea şi fratele ei erau lăsaţi să frecventeze ceaiurile şi distracţiile cercului de tineri din care făceau parte. Ora la care se stabilea venirea lor acasă trebuia însă cu stricteţe respectată. Hainele erau cusute la croitoreasă însă cel mai adesea erau cumpărate « de gata » din magazinele « Romartizana », magazinele de lux ale epocii trecute.

« Din străinătate nu prea se făceau cumpărături. În 1957 a fost pentru prima dată când eu mi-am un costum de la New-York. Primul minsitru Maurer care era un bărbat elegant şi cu prestanţă tot la APACA se îmbrăca. Şi Mănescu – bărbat foarte arătos şi agreat de străini… El şi cu nevastă-sa erau o pereche frumoasă care a făcut figură bună în străinătate. »  Gaston Marin

La Bucureşti, decizia lui Dej de a purta pălărie a dus la dezvoltarea impresionantă a producţiei acestui accesoriu vestimentar. Succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu va purta, funcţie de condiţiile meteo şi împrejurările oficiale, şi şapcă în stil leninst şi pălărie, garderoba sa fiind garnisită şi cu călduroasa  cuşmă de astrahan.