Vulpea din Carpaţi

Am avut deseori impresia, pregătind pentru tipar amintirile şefului de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, că pot vizualiza, ca după un film artistic, secvenţe din cotidianul liderului.

Citea mai întâi, singur în cabinet, documentele ce-i erau dinainte pregătite. Veştile însemnate de la Kremlin îi veneau fie pe firul lor telefonic special, fie aduse direct de către ambasadorul sovietic la Bucureşti. Urmau apoi „consultările”. Rând pe rând, cei care aveau legături nemijlocite cu resortul în temă, erau chemaţi pentru tete-a-tete-ul cu Dej. După ce-şi contura astfel o viziune, „ridica problema” în Biroul Politic. Decizia apărea, în final, respectând statutul partidului. Strategiile de aplicare aveau acelaşi parcurs: declicul din mintea lui Dej; testarea soluţiei în discuţiile secrete; desemnarea „omului cu iniţiativă” ce avansa propunerea ca şi cum fusese exclusiv a lui… Iar Dej trecea la pândă. Dacă era bine primită, ţâşnea fulgerător să nu-i scape ocazia. În caz contrar, îşi retrăgea „solul”, scuzându-l.

Aşa a fost şi cu poftirea sovieticilor de-a părăsi ţara. „Vulpea din Carpaţi” reuşise să păcălească ursul sovietic lăsându-l fără  coada de-aici! Pot lesne să-l închipui la sfatul de taină cu Emil (Bodnăraş) ori pregătind cu Leonea (Răutu) corespondenţa către Kremlin.         

În vara lui 58, Gheorghiu-Dej deschidea astfel etapa „independenţei”. Mai avea de trăit 7 ani. Anii „vacilor grase”, din timpul acela, în România.