Ultima haltă la Rai

Ajunsă la aşezământul care în România ar putea fi numit „azil de lux”, copleşită de atmosfera locului, mi-am amintit involuntar ritualul unui trib de băştinaşi din ţinuturile îngheţate ale Americii.

Când venea vremea neputinţei unui bătrân de a-şi purta singur de grijă, comunitatea stabilea o zi pentru ceremonia despărţirii de acesta. După cutumele tipice sărbătorii, aşezat pe o sanie bogat împodobită, spre seară era dus departe şi abandonat pe o colină înaltă. Singur, în frig, eschimosul  adormea pentru totdeauna. În ochii săi îngheţa şi amintirea chipurilor apropiate şi dragi, cinstindu-l înainte de moarte.

Soluţii moderne

În fluxul organizat al unei societăţi unde speranţa de viaţă este foarte ridicată iar boala modernă a senectuţii, Alzheimer-ul, face ravagii, pentru bătrânii neputincioşi au fost găsite „soluţii civilizate”. În stilul şi ritmul de viaţă al celorlalţi membri activi ai familiei nu încap îngrijirile, supravegherea ori conversaţiile cu pensionarii.

Când familia ajunge la concluzia că „seniorul” are nevoie de îngrijiri, este ceremonios debarcat în incinta aşezământului specializat. Nu dintr-o sanie împodobită cu panglici, ci însoţit de un vehicul mare, plin de lucrurile sale personale. Chiar dacă omul e imobilizat ori infirm, are în dulapurile camerei sale haine pentru toate anotimpurile şi ocaziile. O întreagă colecţie de tablouri şi fotografii tapetează pereţii garsonierei lui, sugerând prezenţa familiei. O „galerie” de imagini –  copii, nepoţi şi strănepoţi, soţi defuncţi, clişee din evenimentele trecutului – este moştenirea care susţine ori înlocuieşte memoria lui deteriorată,  zestrea cu care a rămas în această ultimă haltă de viaţă.

Generaţii 

După toaleta de dimineaţa sunt consultaţi de personalul medical. Mâncărurile cu care sunt hrăniţi au aspect de terci, carnea, fructele şi legumele fiind „raţional” pasate şi dozate. În fiecare zi, locatarii căminului „au program”: plimbare, slujbă religioasă, jocuri, mici spectacole. Din când în când primesc vizita vreunui copil sau nepot. Uneori se întâmplă însă şi că aceştia sunt atât de ocupaţi, ori se află cu treburile la atât de mare depărtare, încât „nu ajung” nici pentru ceremonia morţii bătrânului. Plata azilului nu uită însă niciodată s-o facă. De fapt, nici nu mai trebuie să-şi aducă aminte – banii sunt viraţi direct din bancă. Ca să plătească aproximativ 3 000 dolari canadeni pe lună cazarea şi întreţinerea, fie omul ajuns la dorita vârstă a senectuţii adânci s-a îngrijit din vreme de cheltuielile ei, fie familia sa se află în starea de prosperitate care i-o permite. Căci plata personalului şi a căminului luxos în care fiecare pensionar deţine singur un spaţiu echivalent unei garsoniere româneşti, dotat cu baie, televizor şi tot confortul, nu este mică nici pentru canadieni.

Doamna Clara

La Toronto sunt mai multe cămine-hotel pentru bătrânii de „condiţie bună”. În cel organizat de comunitatea evreiască, am cunoscut două pensionare imigrate din România. Doamna Clara care se apropie de sărbătorirea a 90 de ani, s-a născut la Bucureşti. Suferă mai mult din cauza slăbiciunii picioarelor decât a minţii. Vorbeşte româneşte şi povesteşte încă despre deportarea ei în Transnitria şi despre „subotnicele” organizate în cartierele  bucureştene la sfârşit de săptămână, după război, ca activistă a partidului comunist. Pe culoarele unde se plimbă cu căruciorul de invalid nu prea găseşte însă parteneri interesaţi de temele ei de discuţie. Singura care-şi parchează căruciorul lângă al ei este Mary. Cu capul chel ca al unui bebeluş, pielea roză şi delicată a creştetului  fiind într-un ciudat contrast cu obrazul negricios împăienjenit de riduri, Mary al cărei coeficient de inteligenţă coboară vertiginos de-o vreme încoace, îi arată – cu zîmbetul şi gesturile pruncului de trei ani – ursuleţul de pluş pe care-l plimbă în braţe. „Ce jucărie frumoasă!” – o complimentează româneşte doamna Clara pe infantila octogenară.

„Din Dorohoi”

Doamna Estera e imobilizată în pat de câteva luni. Cel mai greu moment al zilei e cântăritul. I se trece o plasă sub corp şi este ridicată sus cu elevatorul. Femeia se sperie şi întocmai ca noul-născut desprins brutal din scutece, ţipă şi îşi agită dezordonat mâinile. 

Fata şi băiatul ei – bunici la rândul lor –  au mutat-o pe mamă în azil cu blănurile şi  bijuteriile ce le avea. Nu întotdeauna însă când îi vin copiii în vizită, doamna Estera îi recunoaşte. Ei se-ngrijesc până-ntr-atât de mama lor, încât pe lângă plata căminului, dau câte o sută de dolari pe zi unei însoţitoare particulare. Sarcina ei este să n-o lase singură în cursul zilei, s-o plimbe şi să-i vorbească, încercând să-i menţină bucăţile încă nedestrămate ale minţii. Fiica domnei Estera vine mai des însă nu rămâne mai mult de zece minute.

Însoţitoarea e româncă şi ca s-o bine dispună pe bolnavă, o mângâie şi îi recită poezii pentru copii. Doamna Estera o ţine strâns de mână din pat, „îi dă pupic” dimineaţa şi seara şi răspunde cuminte la întrebări potrivite grupei mici de la grădiniţă.  

Legăturile de profunzime ale începutului vieţii au rămas în memoria ei ancorate în limba română. Uită deseori câţi copii are şi numele lor dar la întrebarea „de unde sunteti?” răspunde invariabil – „din Dorohoi”. Pe CD-playerul ataşat la televizor merg într-una casete cu muzică populară din România – ţinut al naşterii şi tinereţii sale. Bucuroasă de musafiri, ne îndeamnă, copilăreşte, cu mâna, să privim pe fereastră priveliştea peluzei verzi,  tufelor  de trandafiri şi pinului din capătul curţii.

În azilul acesta de lux, doamna Estera şi vecinii ei se află deja în Raiul  promis după vremelnicia vieţii.      

De dragul prestigiului  

Canada nu este locul cel mai adecvat pentru emigrantul care ţine la prestigiul unei „munci de intelectual”. Deşi în politica imigraţionistă a statului canadian sunt preferaţi absolvenţii de învăţământ superior, în ţara de adopţie aceştia îşi găsesc, în general, slujbe cotate în locurile de origine la „munca de jos”. Sunt comune cazurile de medici care lucrează ca infirmieri sau îngrijitori. Unii se fotografiază însă în faţa clădirii aşezământului şi trimit celor de-acasă fotografia cu explicaţii de genul „spitalul unde sunt şef de secţie”.    

Cu românii despre politicile sociale canadiene

Din discuţiile purtate cu imigranţii români, observi că oamenilor care-au trăit în comunism nu le-a fost deloc atrofiat instinctul de proprietate. În raport cu canadienii, s-ar putea chiar spune că dimpotrivă. Dacă aceştia din urmă se mulţumesc cu închirierea caselor, adesea gata mobilate, imigrantul român intră de îndată ce poate în sistemul împrumutului la bancă pentru a-şi cumpăra o casă. «Mortgage”-ul – rata lunară pe care-o va plăti pentru ea, devine astfel o obsesie  pentru câţiva ani buni de la cumpărare.

În fiecare lună cotizează pentru a avea o pensia îndestulătoare la bătrâneţe. « Pensia de stat » e pentru toţi foarte mică, aceia care vor să trăiască până la capăt decent fiind obligaţi să-şi  facă din vreme şi o « pensie privată ». Sistemul e de aşa manieră gândit încât să-i oblige pe oameni să muncească la limita posibilităţilor şi să-şi asume răspunderea asupra vieţii lor. Nici organizarea şi randamentul muncii nu se compară cu obiceiurile româneşti. Urarea « serviciului uşor » ar părea o glumă deplasată pe-aici. 

Datorii de cetăţean

Printre observaţiile care uimesc călătorul est-european sunt şi apelurile  la îndatoririle cetăţeneşti ale canadianului de a semnala autorităţilor practicile altora care nu concordă cu legislaţia în vigoare. Se obişnuieşte astfel „pâra” vecinilor  de trafic ori locuinţă la societăţile de protecţie ale minorilor ori poliţie dacă şi-au aşezat copiii pe scaunul din faţă al maşinii, i-au urecheat, „agresat verbal” ori închis singuri în casă. „Deconspirat” de vecini, un proaspăt imigrant român a plătit scump delictul de-a fi strigat la nevastă.