Rugăciunea

Românul care contează ca primă personalitate în istoria culturală a lumii este sculptorul Constantin Brâncuşi. Cu el se deschid enciclopediile de artă modernă iar cotele de bursă la care-au ajuns lucrările sale sunt ameţitoare.

Celebritatea sculptorului este un potrivit exemplu pentru a explica tema factorilor de construcţie a personalităţii. Rămas în satul natal, fără educaţia corespunzătoare genialei sale înzestrări, ar fi fost un ţăran oarecare, meşter, poate, de fluiere ori bâte de “căluşari”. Prosper tâmplar de mobilă putea fi viitorul ţintit, în caz că s-ar fi mulţumit cu şcoala de arte şi meserii din Bucureşti. Talentul excepţional, curajul de-a sfida destinul de ţăran plecând “în lume”, mediul de creaţie şi difuzare a valorilor care a fost şi este Parisul – toate acestea au creat  “mitul Brâncuşi”.

Acum când românul nu mai pleacă pe jos ca Brâncuşi la Paris, “capitala miracolelor” e ancora multor speranţe.  Nemulţumiţi de traiul de-acasă ori cu gând de afirmare în spaţiul de excepţie al metropolei, emigranţii visează schimbarea vieţii în bine. Ajunşi la Paris însă, românii constată că nu pot fi, nici aici, “prinţi”. Cu rare excepţii, trăiesc la periferia societăţii franceze. Şi spun că le este mai bine ca-n ţară…

Geniul conaţionalului Brâncuşi trimite încă speranţă. Copia  “Rugăciunii” sale luminează  răspântia  staţiei de metro Madeleine, nod de intersecţie a subteranelor oraşului. Român fiind, poţi să-ţi închipui că tânăra fată se roagă pentru împlinirea viselor cu care-ai venit la Paris.