Roşu şi roz

O primă privire pe care au aruncat-o oamenii de rând asupra Cartierului Primăverii a fost în decembrie 1989 când televiziunea  română („liberă”, dar bine dirijată) a difuzat imagini din locuinţele membrilor familiei Ceauşescu. Prin extrapolarea celor „văzute”, telespectatorii au crezut că în „zona zero” a României de la clanţele uşilor până la capacele toaletelor totul  fusese din aur.

Nu auriul imperial fusese însă semnul locului. Când, după metode sovietice, s-a decis izolarea „reprezentaţilor poporului” din raţiuni de pază şi protecţie, „viaţa de muncă şi luptă” a acestora era bine ascunsă de faldurile steagului roşu. În casele foştilor „duşmani ai poporului” pe care-i „zdrobiseră” au instalat comunismul traiului „după necesităţi”. Singurul inconvenient era sistemul de urmărire la care liderii comunişti erau supuşi în scopul sancţionării abaterilor de la „morala proletară”. Nemulţumit, Chivu Stoica se plânsese la un moment dat, în chiar Biroul Politic, că i se puseseră microfoane şi-n pat. 

Generaţia nouă – fiii şi fiicele liderilor comunişti – au schimbat viaţa Cartierului Primăverii în roz. Securitatea fiind declarată ca subordonată partidului, găştile create după modelul filmelor americane cu gangsteri şi inadaptaţi au depăşit însăşi utopia  predicată de părinţii. „Beizadelele” trăiau „visul de aur” comunist al consumului după dorinţe plus plăcerea de a sfida oricare lege.    

Unii ca aceştia au venit la putere după 89 ori s-au autointitulat  „reprezentanţi ai societăţii civile”.