Merita, oare?

Canalul Dunăre-Marea Neagră este cea mai mare investiţie românească. Vreme de 12 ani, pe şantierele sale au trudit în condiţii dificile,  zilnic circa 30 000 oameni.

Şantierul fusese deschis la “sugestia” lui Stalin care-şi exporta astfel politica de “făurire a lumii noi”. Şantiere imense de construcţii industriale şi transporturi unde ţăranii erau calificaţi la repezeală muncitori iar “duşmanilor de clasă” li se găsise locul de istovire şi exterminare. Chiar dacă mega-şantierele staliniste nu vor avea eficienţa economică proiectată, succesul scopurilor politice este compensatoriu.

Din 1949 până în 1953, aceloraşi scopuri le serveşte şi şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Nu este de mirare, aşadar, că primul efect al morţii “părintelui popoarelor” este închiderea  construcţiei care măcina o bună parte din venitul naţional fără a alimenta speranţe de profit la finalizare.

Iluzia lui Stalin că  produce “legi ştiinţifice” care schimbă normalitatea socio-economică, a tulburat curând  după luarea puterii şi mintea lui Ceauşescu.  Canalul Dunăre-Marea Neagră, redeschis în 1973, urma să schimbe traseul marilor nave maritime ale lumii; iar investiţia urma să deservească o economie naţională cu nesfârşite investiţii industriale alimentate din import.

Ni se spunea atunci că şi de pe Lună se vede Canalul!  

Aşa de-ar fi, merita, oare? Cu ce eforturi şi beneficii funcţionează acum cea mai mare investiţie din România?

Dacă pui decizionalilor de azi întrebări ca acestea, îţi răspund (ori tac) ca şi cum Canalul – ori ei – s-ar afla tocmai pe Lună!