În voia sorţii

În vara anului 1940, România Mare s-a destrămat.

Din 26 iunie şi până în 7 septembrie, în mai puţin de trei luni, ţara a pierdut o treime din teritoriu. Basarabia, Bucovina de Nord, Nord-Vestul Transilvaniei şi Cadrilaterul au fost cedate vecinilor fără ca la graniţe să se fi tras vreun foc de armă.

În memoria colectivă a românilor, ca reacţie politică la momentul destrămării României Mari, s-a păstrat leşinul ministrului de Externe, Mihail Manoilescu, la înştiinţarea ultimatumului de cedare a Transilvaniei. Prezentarea detaliului în manualele şcolare de istorie voia să redea surpriza şi neputinţa conducătorilor  resemnaţi – pentru a câta oară? –  în “răscrucea marilor furtuni”.

Aşa să fi fost, oare? 

Ne place să spunem şi să credem (desigur, în discuţia altor teme istorice) că, în timpul acela, în România existau instituţiile unui stat european modern. Printre altele, ţara avea misiuni diplomatice, servicii speciale, armată… Dacă  funcţionau acestea, conform menirii lor, de ce să fi paralizat elita Capitalei în uluirea ultimatumurilor primite?

Un “amănunt” expediat de istoria evenimenţială este drama provocată celor abandonaţi în teritoriile cedate. Din satele intrate în componenţa Uniunii Sovietice sau Ungariei horthyste, în majoritatea cazurilor autorităţile româneşti s-au retras peste noapte fără să înştiinţeze schimbările petrecute. Nici nu primiseră din Bucureşti, de altfel, vreo dispoziţie de acest fel.

În vara lui 1940 mai mult de şapte milioane de români au fost lăsaţi în voia sorţii.

Nemeritat de-amară pentru ei!