În stil american, pe franţuzeşte

A decis să emigrezeze în Montreal sedus de-o  reclamă a guvernului din Quebec. “Venez vivre l Amerique en francais” – îndemna aceasta.

Promisa combinaţie a nivelului de viaţă american cu farmecul şi rafinamentul francez i s-a părut atractivă şi interesantă. Astfel că, în urmă cu cinci ani, Marian Borca, maramureşeanul stabilit în Bucureşti şi-a vândut apartamentul, maşina şi ce se mai putea din tot ce reuşise să aibă în proprietate şi şi-a depus actele pentru emigrare în partea franceză a Canadei.

Vacanţă de iniţiere N-a fost deloc dezamăgit la sosirea în oraşul cu străzi, clădiri şi pieţe ce amintesc de şicul vechii Franţe. “Primele trei luni de zile, îşi aminteşte el, mi-am luat concediul visat atâţia ani în România. Întâi mi-am cumpărat o maşină şi m-am plimbat peste tot încântat de portul vechi al oraşului, de viaţa sa culturală atât de intensă, de amestecul etniilor care trăiesc aici. Banii cu care venisem s-au terminat însă la capătul acestui trimestru de hoinăreală”.

După prima euforie, a început, ca mai toţi imigranţii, prin a face cursuri de perfecţionare a limbii. Cu ce învăţase în România, s-a înscris la ultimul nivel. A început să trimită peste tot CV-uri pentru un angajament de lucru dar şi-a dat seama că nici măcar pe acestea nu le făcea la modul eficient. Ca-n România, trecea în ele tot ce lucrase şi ştia, când de fapt pe angajatorul canadian nu-l interesează decât cunoştinţele şi competenţele legate de slujba respectivă. La cei 35 de ani ai săi de-atunci, handicapul de a proba pregătire şi experinţă canadiană de muncă l-au determinat “să se ducă la şcoală”. A optat pentru un curs post-universitar de informatică la absolvirea căruia, datorită rezultatelor bune, a fost angajat asistent universitar în chiar acel loc. La recomandarea unuia dintre profesori a fost apoi recrutat de o companie în plină expansiune. Atunci erau 7-8 angajaţi, acum sunt 75.

Contract verbal L-a surprins cât de repede se întâmplă lucrurile aici. “Spre exemplu, nu există contract de muncă. Dai un interviu şi, în cazul fericit, ţi se acceptă angajarea. Ai atâta salariu şi atâta vacanţă, ţi se spune. Şi acest contract verbal de muncă funcţionează”.

Când a venit în Canada era singur. Acum are o soţie – tot româncă – şi un băieţel. Aflată în concediul obişnuit pentru îngrijirea copilului, soţia munceşte din greu pregătindu-se să treacă examenele care-i vor permite să-şi echivaleze drepturile de  practicare a  medicinei, obţinute în România.

Obiceiuri de canadian Vorbim la o cafea în pauza sa de masă căci despre « ospitalitatea românească » – prin care acasă se înţelege cheful cu musafiri veniţi de departe ori “învoirea şefului” – nici nu poate fi vorba. N-a avut şi nu are timp să regrete altceva din România decât familia şi prietenii. Trăieşte cu sentimentul că e “mai cetăţean al Canadei” decât se simţea în ţara de origine. “În raport cu România, se explică interlocutorul, aici lucrurile sunt aşezate, nu se schimbă de la o zi la alta. Tot ce înseamnă relaţii cu publicul, e pus la punct. Nu ai problemele româneşti cu plata impozitelor, sistemele de asigurări, sistemul legislativ ori birocraţia  care te dă peste cap. E mult însă să spui despre Canada că e un rai. Dacă unul dintre şase cetăţeni ai Canadei nu e născut aici, Montrealul e ceva cu totul deosebit pentru că jumătate dintre locuitorii lui sunt imigranţi ca şi tine. E aşadar mai uşor să te adaptezi. Şi sistemul provinciei Quebec e mai altfel, mai socialist aş zice decât în restul Canadei. Salariile sunt mai mici. Mai mici sunt însă şi preţurile la case, asigurările. Viaţa e diferită şi prin influenţa francofonă. Diferită până într-atât încât la referendumurile care s-au organizat, s-a evidenţiat cert dorinţa de separare.”

Întâmplări de viaţă În ceea ce priveşte experienţa de viaţă românească în raport cu cea canadiană, Marian Borca se consideră bogat sub ambele aspecte. A gustat din multe şi într-o parte şi în cealaltă. În 1990, la absolvirea Politehnicii a pornit fericit de schimbare spre „înainte”. Întâi ca inginer de transporturi, cum îi era specialitatea, apoi cu şi mai mult entuziasm către lumea fascinantă a „presei libere”. A lucrat într-o editură, a făcut parte din prima echipă de realizatori ai „Jurnalului Naţional”, a fost şi în colectivul care a lansat   „Tele 7 abc”. Pasionat de informatică şi calculatoare a testat şi utilizat potenţialitatea lor în pasionantul domeniu al presei scrise şi televiziunii. I-a plăcut să fie în capătul de început al lucrurilor astfel că la un moment dat s-a apucat de propria afacere. Aceasta a fost momentul determinant în decizia emigrării. După nişte experienţe neplăcute cu ceea ce înseamnă acte, legi, relaţii de afaceri  … a hotărât să-ncerce unde auzise că e mai bine.

A trecut şi prin multe întâmplări canadiene astfel că îşi poate permite comparaţii. „Cei care vin aici, întâlnesc posibilitatea relativ uşoară să-şi cumpere o casă şi… câte maşini vor, ceea ce e greu în România. Cu găsirea unui loc de muncă intri însă într-un cerc vicios: ţi se cere experienţă canadiană la angajare dar tu de unde să o ai dacă eşti imigrant? Şi şansa contează. În ansamblu însă nimeni nu aşteaptă de la tine miracole ci să faci ceea ce ai zis că ştii. De-aceea te-au angajat. Pot fi şi presiuni şi urgenţe dar chiar şi atunci stres-ul e mai mic decât în România unde se pierde eficienţă din cauza improvizaţiei şi haosului”.        

Pauza i s-a terminat. Mulţumim pentru cafeaua concentrată („europeană”)  căreia  îi dusesem dorul, serviţi pretutindeni în localurile publice din „zona anglofonă” cu străvezia licoare „americană”. „În ceea ce mă priveşte, muncesc mai uşor ca în România”, încheie Marian Borca demarând grăbit autoturismul care pentru mai toţi românii de-acasă ar fi simbolul reuşitei de viaţă.

“În raport cu România, aici lucrurile sunt aşezate, nu se schimbă de la o zi la alta. Tot ce înseamnă relaţii cu publicul, e pus la punct. Nu ai problemele româneşti cu plata impozitelor, sistemele de asigurări, sistemul legislativ ori birocraţia  care te dă peste cap. E mult însă să spui despre Canada că e un rai.” Marian Borca

Nefericitul poet

Nu e nevoie să ai pregătire specială de domeniul artistic pentru a şti că o reuşită lucrare monumentală se află într-o anumită relaţie cu soclul ei şi cu spaţiul în care e amplasată. Astfel că te cuprinde ruşinea şi mirarea când ajungi în Piaţa României din Montreal şi te uiţi la nefericita statuie a poetului naţional realizată de sculptorul Vasile Gorduz.

Dincolo de consideraţiile estetice generale, la care ţi s-ar replica şi că „nu oricine se pricepe”, te surprinde meschinăria postamentului subţire de ciment de care e fixat monumentul. Înfăşurat în ceea ce se vrea a fi „mantia singurătăţii”, Mihai Eminescu pare a fi coborât cu picioarele goale în nisipul locului de joacă pentru copii din preajma operei artistice care are menirea de a simboliza, la Montreal,  România.

Despre realizarea lucrării şi inaugurarea ei s-au ţesut, de asemenea, poveşti cu specific naţional. Inaugurarea s-a făcut în 2004 cu ocazia aniversării a 85 de ani de relaţii diplomatice româno-canadiene, în prezenţa ambasadorului de atunci al României în Canada, istoricul Liviu Maior, a ministrului Culturii şi Cultelor, Răzvan Theodorescu şi a preşedintelui României, Ion Iliescu. Prilej pentru o dură demonstraţie „anti-Iliescu” din partea unui grup de canadieni de origine română şi de răspândire a zvonurilor că statuia lui Eminescu de la Montreal a rezultat din  „operaţiile estetice” făcute de sculptor  unei statui mai vechi ce-o înfăţişa pe  Elena Ceauşescu.