Dreptul la memorie

Principiile istoriografiei comuniste au conţinut şi imperativul selecţiei şi interpretării faptelor astfel încât studiul istoriei să contribuie la solidaritatea „oamenilor muncii”, indiferent de etnia acestora. Ca şi alte evenimente şi realităţi, „legislaţia românizării”, tratamentul aplicat „suboamenilor” evrei şi rromi în numele ei în timpul dictaturii generalului Antonescu au fost, dacă nu scăpate din cronica istoriei, trecute în seama „ocupantului nazist”.

Orbiţi de puterea avută în timpul regimului comunist asupra minţilor celorlalţi, încă şi-n zilele noastre istorici şi politicieni se-mpotrivesc adevărului. Sub pretextul şi pavăza „patriotismului” se neagă astfel însuşi dreptul la memorie al supravieţuitorilor unor tragice momente.

Între memoria individuală şi memoria colectivă ca şi componente ale existenţei noastre spirituale sunt însă relaţii tipice. Tot astfel cum tulburările şi dezechilibrele psihice individuale sunt relaţionate cu anumite disfuncţionalităţi şi anomalii ale omului cu propriile amintiri, normalizarea vieţii sociale este legată de acceptarea adevărului istoric asupra trecutului colectiv.

Includerea în manualele de istorie şcolară a unor evenimente dramatice pentru colectivităţile care le-au suportat şi ruşinoase pentru comunitatea naţională precum deportarea evreilor şi rromilor în Transnistria au semnificaţia normalizării studiului istoriei. Îmblânzită astfel, prin evocare colectivă, amintirea faptului dureros devine exemplu de viaţă. O amintire exemplară de care urmaşii se pot servi împiedicând repetarea răului din trecut.