De vorbă cu istoricul Radu Florescu: Cum a devenit România „patria lui Dracula”

Istoricul Radu Florescu este urmaşul unei vechi familii boiereşti. A făcut studiile la Oxford şi doctoratul la Yale University.  Cărţii sale despre Ţepeş, publicată în America, i se datorează exodul turistic către „ţara lui Dracula” – brand-ul României.

Domnule profesor cum aţi ajuns „biograful lui Dracula”?

Eram profesor la universitatea catolică din Boston. M-am specializat pe istoria sud-estului european care a devenit, de fapt, istoria României. La universitate aveam un coleg, folclorist, căruia îi plăcea vampirismul.

Nu era român…

Nu, era american de origine irlandeza. Raymond McNally. Avea o bursă în România…

Era acea etapă de „deschidere” din anii 60-70 când se făceau schimburi de bursieri cu lumea liberă, nu?

Da, am avut şi eu. McNally mi-a scris, înainte de venirea mea în România, că studiază despre Dracula, după romanul lui Bram Stoker. Cum cunoşteam o echipă de profesori şi cercetători români -„bătrânul” Giurăscu, tatăl lui Dinu, unchiul meu Georges Florescu, specialist în medievală, fost director al Muzeului de istorie al Bucureştiului -, am spus „uite, eu mă ocup de partea românească, de Ţepeş, tu de vampirologie, de Stoker.” M-am adaptat şi eu cu gândul că-l lansez pe Ţepeş. Rezultatul a fost o carte în jurul căreia într-adevăr s-a făcut mult zgomot. Se numeşte „În căutarea lui Dracula”. Am publicat-o în 1972 în America şi a fost un succes. În România a fost publicată în tiraj mic.

În România cum a fost primită?

Aici, după 1990, a publicat-o Buzura la Institutul Cultural Român. Succesul mare a fost înregistrat în America, Anglia şi Japonia.

Cred că aţi câştigat şi mulţi bani cu ea…

De la americani. Ultima traducere a fost în coreeană. Da, doi ani am trăit ca un rege, tirajele erau foarte mari. A fost un fel de miracol cum s-a întâmplat totul. Ne-am împărţit în două: McNally ţinea conferinţele despre Bram Stoker, pe partea folclorică, eu făceam partea istorică cu Ţepeş. Sigur, el avea mai mult succes decât mine. Totuşi eu am lansat ideea unui domnitor român care s-a bătut cu turcii. Căci pe Ţepeş nu-l cunoştea nimeni, nici în America, şi nici în România, unde erau câteva scrieri vechi, nu vreo biografie…

Aşa a ajuns România, în America, în urma cărţii Dvs. „ţara lui Dracula”…

America e ţara unde acest gen vampiric este foarte apreciat de un anumit tip de persoane. Vampirismul era cunoscut de ani de zile, se făcuseră şi filme, dar conexiunea Ţepeş-România a fost pentru că în ochii lui Stoker Transilvania era „ţara vampirilor”.

Stoker nici măcar nu văzuse Transilvania!

Totuşi a studiat, a avut câţiva experţi care i-au povestit despre superstiţiile romaneşti cu strigoi.

N-aţi avut obstrucţii ori proteste din România pe vremea lui Ceauşescu?

Ştiu că guvernul era intrigat de faptul că doi străini, un român şi un irlandez, l-au pus pe Dracula în circulaţie mondială. Au avut diferite întruniri la nivel înalt  căci nu se aşteptau nici la avalanşa de turişti veniţi în căutarea lui Dracula. Şi până la urmă au decis să împartă traseele în două: Transilvania cu vampirismul lui Stoker, şi ţara din sud unde veneau cei care voiau să-l „găsească” pe Ţepeş, domnitorul care s-a luptat cu turcii. Era turismul american, intelectual. Pentru ceilalţi, Ceauşescu chiar a reclădit un castel la Bistriţa…

Castelul lui Dracula…

Da. Politicul a colaborat cu noi pentru că voia să atragă turismul. Agenţiile americane de turism aduceau americanii la Bucureşti şi de acolo mergeau în nord, la Bistriţa, unde erau consemnaţi artificial  vampirii. Prin 1972 am lansat cartea, am mai scris o biografie a lui Vlad Ţepeş în 1973, şi turismul a început prin 1974. La New York, cele două subiecte despre România erau Ana Aslan si Dracula. Iar în ziare, Dracula o întrecea pe Ana Aslan la propaganda turistică.

Dar la universitate?

Am dat multe conferinţe de presă despre viaţa lui Ţepeş şi începutul istoriei Principatelor Române ce fusese subiectul tezei mele de doctorat. Am avut chiar un curs întreg despre Vlad Ţepeş.

În contact cu diplomaţii români din America n-aţi venit?

Am fost căutat de ambasadori care ne-au dat vize, pentru că era foarte dificil a călători în România. Am urmărit şi eu ce se întâmpla. Era o luptă între ONT-Carpaţi şi istorici. La Sighişoara, casa lui Vlad Dracul fusese o casă de bătrâni şi ei au făcut-o muzeu care atrage mulţi turişti. Ceauşescu chiar era supărat că doi neromâni au scris primii biografia lui Ţepeş  şi a ordonat câtorva istorici din ţară să scrie şi ei. S-au angajat şi pentru filmul Vlad Ţepeş. Filmul a fost lansat într-o versiune de recuperare a istoriografiei romaneşti, dar cred ca românii aşteptau mai multe rezultate. Am participant, consultant, la facerea filmului, la Buftea. Atunci se împlineau 500 de ani şi a fost multă mişcare în direcţia Ţepeş.

V-aţi întâlnit cu Ceauşescu vreodată?

Am fost angajat de Ambasada Americana când a venit Nixon în România deoarece nu aveau ataşat de presa. Iar pe aeroport, era şi fiul meu John, m-am întâlnit cu Ceauşescu. M-am reîntâlnit cu el şi în America când a fost invitat de Jimmy Carter.    

A avut Ceauşescu vreun comentariu despre rolul dvs. în popularizarea lui Dracula?

Nu. Nixon l-a întrebat pe fiul meu „Ce face tatăl tău în România?” Şi fiul meu i-a răspuns: „Îl caută pe Dracula!” Nixon a fost primit atunci în România excepţional de bine. Nu era pregătit pentru o asemenea vizită, a fost de-a dreptul surprins. Atunci s-a deschis Biblioteca Americana, chiar dacă nu a fost mare lucru. A vizitat şi „Castelul lui Dracula”. Iar ziariştii au corelat vizita lui Nixon cu Dracula. Au fost mai multe titluri in presa mondiala, printre care „Cu Nixon in Ţara lui Dracula”. Datorită presei am semnat un contract de editare, am făcut un film cu Cristofor Lee, la castel, la Sighişoara. Un ziarist suedez care-l cunoştea pe Lee l-a convins sa vină aici şi să facă acel film. A venit, a stat câteva zile, a făcut la repezeala un film, destul de popular. Noi aveam voie să-l folosim în conferinţele noastre…

Ce importanţă prezintă istoria României – fie chiar şi prin subiectul Dracula – în mediile de specialitate din America?

Când a venit Ceauşescu o dată la Harvard, a întrebat câte teze de doctorat despre istoria României sunt. S-a făcut linişte deodată. Nimeni nu ştia. Exista o singura teza de doctorat pe istorie romanească în 20 de ani. America este îndepărtată de istoria Balcanilor. Societatea de studii româneşti din America – a cărui fondator sunt şi eu – a încercat sa stimuleze interesul pentru istoria acestei zone. Acum România face parte din Europa, interesele s-au globalizat, avem experţi in istoria Chinei, istoria Indiei. Deşi sunt unii care mă dezaprobă, eu nu vad un mare viitor istoriei României…

Deşi este o istorie interesantă…

E fascinantă.