De ce iubim Franţa

Dacă s-ar descrie evenimentele din istoria noastră, inspirate ori influenţate de francezi, şi am cita ce s-a publicat despre aceste privilegiate relaţii din ginta latina, ar rezulta o veritabilă bibliotecă. Din epoca fanarioţilor când spiritul, limba şi rafinamentul francez au pătruns în spaţiul moldo-valah, Franţa a fost ursitoarea bună în marile cumpene din istoria întregirii şi modernizării statului român. Prin porţile Parisului au intrat în patrimoniul cultural universal Brâncuşi, Ionesco, Enescu, Eliade, Panait Istrati, Tristan Tzara şi celelalte valori naţionale cu  care ne lăudăm. Mari politicieni francezi ne-au fost mai de curând avocaţi pledanţi pentru integrarea euro-atlantică.

Pentru ce încă iubim, românii, Franţa?  Într-un celebru, discurs – bineînţeles, ţinut în franceză! –  Nicolae Titulescu răspundea  astfel:

„Iubim Franţa pentru că a aşezat la baza vieţii ei libertatea şi pentru că a înţeles întotdeauna că cel mai bun mijloc spre a se feri de excesele ei nu era de a atinge drepturile omului, ci de a-l asocia la cultul fervent al patriei.

Iubim Franţa pentru că a pus la baza raporturilor ei internaţionale egalitatea tuturor naţiunilor şi regula că nu s-ar putea dispune de interesele unei ţări în afară de ea şi de voinţa ei.

Iubim Franţa pentru că îşi întemeiază toată acţiunea externă pe respectul scrupulos al angajamentelor internaţionale, ceea ce dă raporturilor între popoare un caracter de claritate şi de stabilitate fără de care nu am putea concepe o viaţă organizată.”