Dacă n-ar mai fi ?

Un mijloc de a-ţi da seama ce valoare are ceva, e să-ţi  închipui  că-n viitorul apropiat acel lucru sau acea fiinţă va dispărea din viaţa ta.

Cum ar fi, aşadar, zilele  fără cutia cu ecran care-a intrat în ultimii 50 de ani în utilităţile obligatorii fiecărei case din „locurile civilizate” ale globului pământesc?   Cum ne-ar mai trece acum serile fără „zapatul” telecomenzii? Ce ne-am face fără iluzia importantei noastre prezenţe la întâlnirile dintre mai marii politicii? Dintre plăcerile care ne stau la îndemână, prin ce-am înlocui meciul de fotbal, emisiunea de divertisment, concertul ori telenovela preferată?  Despre ce-am mai vorbi cu vecinii ori colegii de lucru dacă n-am avea „senzaţionalul” din bucătăria ori dormitorul vedetelor cooperante?

Istoria televiziunii din România – încă nescrisă ori prezentată în vreun muzeu – este parte şi, în acelaşi timp, istorie a ultimei jumătăţi de veac. Posibilităţile tehnice, formele şi stilul de comunicare, decorurile şi vedetele sale s-au tot schimbat. Până şi criticile ce i se aduc, sunt pe măsura  marilor transformări prin care televiziunea a trecut. Această fereastră spre lume ne-a schimbat complet traiul în dimensiunile sale esenţiale: relaţiile cu ceilalţi, informaţiile şi percepţia asupra universului ori viziunea despre timpul liber şi distracţii, transformându-ne în „cetăţeni ai planetei”.

Iar viaţa „la bloc”, fără micul ecran, „n-ar mai fi viaţă”. Şi cine ştie ce record mondial al „rating”-ului de sinucideri ar înregistra Bucureştiul!