Cetăţean de prim rang

Când s-a zvonit că în Lumea Nouă a Americii se găseşte un loc unde dacă laşi să ţi se scurgă apa adunată în pumni dintr-un miraculos râu, în palme rămân grăuncioare de aur,  europenii au dat năvală. N-a fost ca în poveste.

Cu rare excepţii, nici viaţa imigrantului român din Canada nu este identică poveştilor spuse celor de-acasă ori sloganurilor publicitare care înlocuiesc acum legendele frumoase. În acest El Dorado al prezentului nu ajung sărmanii ori rataţii din ţările de baştină. Dimpotrivă, politica imigraţionistă a statului canadian impune fiecărui solicitant la rezidenţă să ia cu el un semnificativ capital finaciar, să cunoască limbi străine, să aibă diplome de înaltă calificare, cazier curat şi ceea ce s-ar numi « personalitate corespunzătoare  integrării ».

Ca şi cum viza canadiană ar fi un act de naştere nou, proaspătul imigrant începe viaţa de la capăt. Vânzători de hamburgeri, paznici de noapte, menajere ori (mai rar) ingineri, intrarea în fluxul social îi transformă în piesele unui imens angrenaj, obligându-i să menţină ritmul unei eficienţe mereu sporite. 

Cu ce folos? Banii de-aici au altă valoare decât salariile câştigate pentru munci similare ori de mare specializare din România. Cu paşaportul şi experienţa canadiană sunt oriunde bine primiţi. Legile ţării de adopţie sunt valabile pentru toţi iar visul american – casă, maşină, concediu în locuri exotice – e şi la îndemâna imigrantului.

Emigrat în Canada, românul ajunge şi el cetăţean de rangul întâi al lumii globalizate.