Blestemul aleşilor

A fost şi rămâne ceva râvnit să fii mai dăruit decât alţii. Fie să te naşti într-o familie bogată şi sus-pusă, fie înzestrat cu un  anume har ori cu norocul care să-ţi favorizeze succesul şi urcuşul pe scara puterii, succesului şi a bogăţiei.

Cum însă legea compensaţiei acţionează pretutindeni, admiraţia oamenilor  este, în egală, ori poate sporită măsură, însoţită de ură şi invidie. Locul înalt din piramida socială este, la rându-i, disputat de alţi căţărători. Cum moartea este soluţia extremă care lasă liber locul dorit ori înlătură rivalii, deseori de-a lungul istoriei puterea se însoţeşte cu crima. Legendele şi cronicile ei sunt însângerate de decese plănuite de clanuri duşmane ori poruncite de moştenitori, soţi plictisiţi sau trădaţi. Urmele omorurilor înfăptuite vor fi apoi grijuliu şterse de criminalii de la putere asfel că ele rămân doar decese cu semne de întrebare. Geniul lui Shakespeare, magistru de neegalat al hăţişurilor puterii, proiectează tiparele morţilor enigmatice din vechime până în zilele noastre.

Şi în reprezentările mulţimilor actuale, vieţile deosebite ale “celor aleşi” prin înzestrări deosebite se asociază sfârşitului ieşit din comun. Amplificate de media, ipotezele provenite din zvonuri dobândesc credibilitate şi alimentează suspiciunile. Infarctele, accidentele rutiere ori sinuciderile iluştrilor muritori devin în felul acesta misterioase morţi provocate de adversari. Uneori pe bună dreptate. Însă dovezile ies mai greu – ori deloc – la iveală.