Actul de la 23 August 1944: Trezirea dintr-al 12-lea ceas

Din 1938 încoace, România ajunsese într-un al treilea regim de dictatură. Conducătorii Germaniei naziste şi ai Rusiei bolşevice, înfrăţiţi în monstruoasa alianţă din 1939, desprinseră mai bine de o treime din ceea ce fusese România Mare. Antrenată în război de partea puterilor Axei – mai curând din imperativul căii ce trebuia parcurse de armata germană în atacul fulgerător din iunie 1941 asupra graniţelor sovietice de răsărit, decât de ipotetica recuperare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord – ţara va pierde numeroase vieţi.  Adesea în linia întâi, soldaţii români vor suferi sub zidurile Stalingradului şi în stepele Nogai în vreme ce crearea coaliţiei antihitleriste  din 1943 va aduce deasupra României şi nenorocirea bombardamentelor anglo-americane.

Deşi soarta războiului devenise vizibil decisă din 1943, soluţia unei retrageri cât mai puţin costisitoare pentru ţară îi surprinde  pe politicienii români nepregătiţi. În ceea ce-l priveşte pe Mareşalul Antonescu, nici măcar debarcarea anglo-americană în Normandia din iunie 1944, nu-l va trezi la realitate. Şeful statului şi al armatei, în acel moment, se crampona mai mult de “onoarea cuvântului dat” unuia dintre marile genii ale răului din istoria omenirii decât de consecinţele dezastrului implacabil care ameninţă teritoriul şi cetăţenii ţării a căror răspundere şi-o asumase înaintea angajamentului faţă de Hitler. Singur şi incapabil de evaluarea propriului viitor în vâltoarea schimbărilor ce cutremură lumea, precum Ceauşescu în 1989, Antonescu rămâne amorţit în trecutul unor ideologii şi  proiecte cu faliment declarat. Nu are nici măcar curajul soluţiei extreme la care recurg dintotdeauna adevăraţii războinicii în faţa pericolului imanent al înfrângerii ori captivităţii.

Chiar şi atunci – “în cel de-al 12-lea ceas” cum numise Ion Mihalache momentul – liderii politici se menţin în inerţia neasumării vreunui angajament. Vestea că armata sovietică se află la Iaşi, l-a electrizat pe tânărul Rege Mihai care decide să acţioneze. “Actul de la 23 August” – arestarea generalului Antonescu, în fapt – s-a petrecut în spatele uşilor închise ale Palatului Regal. Imaginându-ne situaţia fostului prim om al României, drama degenerează în comedie: temutul Mareşal Ion Antonescu va fi preluat (în lipsa altor forţe) şi păzit,  până la venirea sovieticilor, de trei neînsemnaţi oameni – doi chelneri şi o femeie.

Efectele valului de schimbări astfel începute în România au fost speculate de noua dictatură care s-a instaurat curând. Pentru că  regimul comunist n-a avut ca început revoluţia teoretizată de ideologia sa, zilei de 23 August 1944 i s-au atribuit aceste semnificaţii şi încă altele apoi.

A fost, 23 August, o sărbătoare naţională? Desigur, de vreme ce o ţară întreagă a sărbătorit-o vreme de 45 de ani. Evidenţa aceasta nu poate fi contestată.

Mai trebuie să ne-amintim de ea? Desigur, dacă ne imaginăm pârjolul României folosită ca redută a încleştării finale dintre cele mai puternice armate din istoria  omenirii.

Cum am putea şterge din memoria colectivă războiul şi rănile sale? Cum am putea să uităm de cei aproape 800 000 români morţi, răniţi sau dispăruţi? De ce să nu-i comemorăm pe cei căzuţi pe Frontul de Est şi Frontul de Vest ?

Căci preţul vieţii este acelaşi în oricare război. În victorie ca şi în înfrângere: mai presus de orice.